FINTINA ce reprezinta ce semnifica ce simbolizeaza
în funcţie de diferitele terminologii, fîntîna înseamnă viată, nemurire, tinereţe veşîîîcă^âînnjrâjă|ură. Prin apele ei mereu schimbătoare, ea simbolizează nu atît nemurirea, cît o perpetuă întinerire. Băuturile divine sunt fîntîni ale tinereţii veşnice. Cel ce bea din ele se eliberează de condiţia temporală şi, printr-o tinereţe mereu reînnoită, obţine longevitate. Fîntîna vieţii este asociată cu sîngele şi apa ce au ţîşnit din rana lui lisus şi pe care losif le-ar fi strîns în sfîntul Graal. Construcţiile ce se fac în jurul unei curţi pătrate, în al cărei centru se află o fîntînă sunt imaginea însăşi a Paradisului terestru. Simbolismul fîntîn- ii mai este cel al regenerării şi purificării. La germ^niTfrrrtîrrcrtar Mimir conţinea apa cunoaşterii: apa ei era tît de preţioasă, încît, pentru a dobîndi dreptul de a bea din ea, zeul Odin a acceptat să renunţe la un ochi.
Spaţiu de captare a izvorului, fîntîna întruneşte sensurile căutării, ale victoriei. Săpatul fîntînii are sensul cunoaşterii generat de tema scormonirii în adîncuri, pentru a ajunge la izvorul dătător de viaţă. în acest sens, Blaga scrie: "Sapă, frate, sapă, sapă, l Pînă cînd vei da de apă. / Ctitor fii fîntînilor, ce gura, inima ne-adapă”.
în poveştile populare, fîntîna este locul vrăjit, în care se scaldă ielele, iar uneori se ascund duhurile rele; atunci apa îşi pierde valenţele vitalizatoare, devine grea şi blestemată, iar fîntîna trebuie sfinţită. Există un ritual frecvent în tradiţiile româneşti: în apele fîntînii luminate de o lumînare care a fost aprinsă la Paşte se poate materializa chipul perechii sortite. O fîntînă vrăjită
6 3
se află şi în raiul din “Ţiganiada", unde Parpangel vede o scenă alegorică despre libertatea viitoare.
în tradiţiile româneşti, cel care sapă o fîntînă dobîndeşte mîntuirea sufletului. Motivul apare şi în balada populară “Mănăstirea Argeşului"; în locul în care se prăbuşeştre trupul lui Manole se iveşte "o fîntînă lină, / Cu apă puţină, / Cu apă sărată, / Cu lacrimi udată". Fîntînă "lină" care izvorăşte în locul în care căzuse meşterul sugerează naşterea continuă (asemeni unui izvor) a creatorilor de frumos. Pe planul istoriei poporului român, fîntînă lui Manole ar putea simboliza jertfa perpetuă, dar şi continuitatea neamului. Simbolul sintetizează sensurile cunoaşterii, pe care o implică actul creaţiei, şi pe cele ale eliberării meşterului de sub teroarea crimei săvîrşite. Motivul fîntînii subliniază încă o dată personalitatea marelui meşter, fîntînă putînd fi interpretată ca simbol al creaţiei eterne, inepuizabile.
La M. Eminescu, în "Sara pe deal", fîntînă sugerează conceptul de conştiinţă: "Scîrţîie-n vînt cumpăna de la fîntînă". Expresia "apa plînge în fîntîni" subliniază emoţia declanşată de solemnitatea naturii.
în "Povestea lui Harap-Alb" de Ion Creangă, prinţul inocent, ispitit de Spîn, coboară în fîntînă, de unde nu poate ieşi fără de ajutor. Intrarea în fîntînă reprezintă una din primele probe ale personajului, aflat în drumul său de iniţiere. Fiind o fîntînă fără roată şi fără cumpănă, semănînd cu o grotă, aceasta simbolizează locul renaşterii, al schimbării.
Fîntînă din “Hanul Ancuţei" de M. Sadoveanu devine "neagra fîntînă a trecutului", locul devenit "fîntînă dintre plopi" sau fîntînă din poiana lui Vlădică
Sas. Se stabileşte astfel o corelaţie subtilă a drumului prin fîntînă conştiinţei de sine a eroilor sadovenieni de la Nicolae Isac sau Cozma Răcoare la Zaharia Fîntînarulşi Kesarion Breb din “Creanga de aur".
La A. Lupan, fîntînă e simbol al căutărilor în profunzime şi al legăturii omului cu societatea. Dintr-un om sărac şi vagabond, Pahoma devine un căutător de sensuri veşnice. E semnificativ faptul că fîntînarul e ancorat în pămîntul străbun: "Eu nu-l mai cunosc nici din auzite, / Dar vorbesc despre el omeneşte / Ca despre dealul acesta cu grîne aurite, / Ca despre ploaia de vară ce le rodeşte" (“Fîntînă lui Pahoma”).
Reper mitic al identificării destinului propriu, loc al cunoaşterii de sine, în "Noapte de decemvrie" de A. Mace- donski, fîntînă se află la frontiera dintre cele două teritorii simbolice; despărţind viaţa iluzorie de moartea iniţiatică, ea permite reflectarea propriului chip ca o recapitulare a acestuia (eroul se vede copil, îşi retrăieşte trecutul).
în poezia “înviere de toate zilele" de L. Blaga, motivul sugerează conştiinţa de sine: "Ochii mise deschid umezi şi sunt împăcat /ca fîntînile din imperiul lutului".
Spaţiu de captare a izvorului, fîntîna întruneşte sensurile căutării, ale victoriei. Săpatul fîntînii are sensul cunoaşterii generat de tema scormonirii în adîncuri, pentru a ajunge la izvorul dătător de viaţă. în acest sens, Blaga scrie: "Sapă, frate, sapă, sapă, l Pînă cînd vei da de apă. / Ctitor fii fîntînilor, ce gura, inima ne-adapă”.
în poveştile populare, fîntîna este locul vrăjit, în care se scaldă ielele, iar uneori se ascund duhurile rele; atunci apa îşi pierde valenţele vitalizatoare, devine grea şi blestemată, iar fîntîna trebuie sfinţită. Există un ritual frecvent în tradiţiile româneşti: în apele fîntînii luminate de o lumînare care a fost aprinsă la Paşte se poate materializa chipul perechii sortite. O fîntînă vrăjită
6 3
se află şi în raiul din “Ţiganiada", unde Parpangel vede o scenă alegorică despre libertatea viitoare.
în tradiţiile româneşti, cel care sapă o fîntînă dobîndeşte mîntuirea sufletului. Motivul apare şi în balada populară “Mănăstirea Argeşului"; în locul în care se prăbuşeştre trupul lui Manole se iveşte "o fîntînă lină, / Cu apă puţină, / Cu apă sărată, / Cu lacrimi udată". Fîntînă "lină" care izvorăşte în locul în care căzuse meşterul sugerează naşterea continuă (asemeni unui izvor) a creatorilor de frumos. Pe planul istoriei poporului român, fîntînă lui Manole ar putea simboliza jertfa perpetuă, dar şi continuitatea neamului. Simbolul sintetizează sensurile cunoaşterii, pe care o implică actul creaţiei, şi pe cele ale eliberării meşterului de sub teroarea crimei săvîrşite. Motivul fîntînii subliniază încă o dată personalitatea marelui meşter, fîntînă putînd fi interpretată ca simbol al creaţiei eterne, inepuizabile.
La M. Eminescu, în "Sara pe deal", fîntînă sugerează conceptul de conştiinţă: "Scîrţîie-n vînt cumpăna de la fîntînă". Expresia "apa plînge în fîntîni" subliniază emoţia declanşată de solemnitatea naturii.
în "Povestea lui Harap-Alb" de Ion Creangă, prinţul inocent, ispitit de Spîn, coboară în fîntînă, de unde nu poate ieşi fără de ajutor. Intrarea în fîntînă reprezintă una din primele probe ale personajului, aflat în drumul său de iniţiere. Fiind o fîntînă fără roată şi fără cumpănă, semănînd cu o grotă, aceasta simbolizează locul renaşterii, al schimbării.
Fîntînă din “Hanul Ancuţei" de M. Sadoveanu devine "neagra fîntînă a trecutului", locul devenit "fîntînă dintre plopi" sau fîntînă din poiana lui Vlădică
Sas. Se stabileşte astfel o corelaţie subtilă a drumului prin fîntînă conştiinţei de sine a eroilor sadovenieni de la Nicolae Isac sau Cozma Răcoare la Zaharia Fîntînarulşi Kesarion Breb din “Creanga de aur".
La A. Lupan, fîntînă e simbol al căutărilor în profunzime şi al legăturii omului cu societatea. Dintr-un om sărac şi vagabond, Pahoma devine un căutător de sensuri veşnice. E semnificativ faptul că fîntînarul e ancorat în pămîntul străbun: "Eu nu-l mai cunosc nici din auzite, / Dar vorbesc despre el omeneşte / Ca despre dealul acesta cu grîne aurite, / Ca despre ploaia de vară ce le rodeşte" (“Fîntînă lui Pahoma”).
Reper mitic al identificării destinului propriu, loc al cunoaşterii de sine, în "Noapte de decemvrie" de A. Mace- donski, fîntînă se află la frontiera dintre cele două teritorii simbolice; despărţind viaţa iluzorie de moartea iniţiatică, ea permite reflectarea propriului chip ca o recapitulare a acestuia (eroul se vede copil, îşi retrăieşte trecutul).
în poezia “înviere de toate zilele" de L. Blaga, motivul sugerează conştiinţa de sine: "Ochii mise deschid umezi şi sunt împăcat /ca fîntînile din imperiul lutului".
Lista cu toate Simbolurile
Lista cu toate Motivele
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră