COMUNIUNEA OM NATURA ce reprezinta ce semnifica ce simbolizeaza
Comuniunea om-natură
în balada populară “Monastirea Argeşului", Manole de două ori se roagă lui Dumnezeu să dezlănţuie natura, de două ori ruga îi este ascultată, dar nici potopul şi nici vîntul n-o abat pe Ana din drum.
Balada populară “Toma Alimoş" prezintă armonia desăvîrşită dintre sufletul viteazului haiduc şi faptul că eroul este jelit de codrul-frate: "Codrul se cutremura, / ulmi şi brazi se clătina, / fagi şi paltini se pleaca, / fruntea de i-o săruta / şi cu freamăt îl plîngea".
Şi moartea ciobanului moldovean din “Mioriţa" poate fi privită ca o jertfă rituală, prin care omul se întoarce în Universul din care s-a rupt prin naştere, reconstituind astfel superba lui integritate; de aici, feeria nupţială din final — imagine a unui Cosmos răscumpărat prin jertfă. însoţit de sunetele sacre ale liturghiei cosmice, sufletul ciobanului se întoarce în lumea celestă, completîndu- i fiinţa eternă.
în “Scrisoarea III" de M. Eminescu, natura, ca simbol al dăinuirii veşnice a poporului, devine personaj de mit: glasul i se aude prevestitor al nimicirii,
iar “poala"codrului ascunde, ca un spaţiu protector, miile de “capete pletoase", care formau oastea română. Motivul naturii solidare cu românul capătă în această operă o memorabilă formulare, devenită reper al firescului în exprimarea sentimentului patriotic: "Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, rîul, ramul, / Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este".
Sentimentul comuniunii cu natura, fiorul topirii omului, prin moarte, în pămîntul încălzit de soare se conţine în poezia “Vara” de G. Coşbuc: "Priveam fără de ţintă-n sus / într-o sălbatică splendoare, / Vedeam Ceahlăul la apus, / Departe-n zări a lbastre dus".
în sonetul “în grădina Chetsemani" de V. Voiculescu, sunt alese numai cîte- ve mişcări ale verticalităţii şi comuniunii cosmice: furtuna, zbuciumul măslinilor, păsările. Ţintuirea trupului în neputinţa de a bea paharul sub furtuna dezlănţuită în clarobscurul sumbru al înserării transferă într-un cadru natural stihia lăuntrică închisă în trupul care asudă sînge, fiind reflectată în dezlănţuirea vîntului, în vraiştea grădinii. Aşezarea cosmică e clătinată de suferinţa celui nevinovat.
Interferenţa umanului cu natura e reliefată sugestiv în versurile blagiene: "Tristeţi nedesluşite — mi vin, dar toată / durerea, /ce-o simt, n-o simt în mine, /în inimă, /în piept, ci-n picurii de ploaie care curg. / Şi altoită pe fiinţa imensa lume /cu toamna şi cu seara ei / mă doare ca o rană" (“Melancolie”, L. Blaga).
Motivul e prezent în poezia "Gorunul" de L. Blaga prin analogii ca "trunchiul tău" — "sicriul meu", "frunză" — "suflet": "O simt cum frunza ta mi-o picură în suflet". Lumea morţii se face simţită de pe acum, încît "stropide linişte
îmi curg prin vine, nu de sînge". Textul emană o tristeţe metafizică.
în duioasa şi trista povestire vînă- torească „Madona bălţii” de A. Busuioc naratorul devine purtătorul vocii autorului, dezvăluind sentimente şi trăiri profinde. Naratorul se întîlneşte cu perechea de lebede, care-i prilejuieşte momente de bucurie şi surpriză. Este puternic atras de această lume a bălţii: „Cred că lebăda e singura pasăre în al cărui ochise poate citi toată gama de simţăminte omeneşti: bucurie, durere, necaz... Dumnezeule, m-a fulgerat, dar e o madonă, Madona bălţii". Această armonie a lumii de basm este încălcată de omul rău ce omoară graţioasa lebădă. Cruzimea vînătorului-om provoacă trăiri profunde
în balada populară “Monastirea Argeşului", Manole de două ori se roagă lui Dumnezeu să dezlănţuie natura, de două ori ruga îi este ascultată, dar nici potopul şi nici vîntul n-o abat pe Ana din drum.
Balada populară “Toma Alimoş" prezintă armonia desăvîrşită dintre sufletul viteazului haiduc şi faptul că eroul este jelit de codrul-frate: "Codrul se cutremura, / ulmi şi brazi se clătina, / fagi şi paltini se pleaca, / fruntea de i-o săruta / şi cu freamăt îl plîngea".
Şi moartea ciobanului moldovean din “Mioriţa" poate fi privită ca o jertfă rituală, prin care omul se întoarce în Universul din care s-a rupt prin naştere, reconstituind astfel superba lui integritate; de aici, feeria nupţială din final — imagine a unui Cosmos răscumpărat prin jertfă. însoţit de sunetele sacre ale liturghiei cosmice, sufletul ciobanului se întoarce în lumea celestă, completîndu- i fiinţa eternă.
în “Scrisoarea III" de M. Eminescu, natura, ca simbol al dăinuirii veşnice a poporului, devine personaj de mit: glasul i se aude prevestitor al nimicirii,
iar “poala"codrului ascunde, ca un spaţiu protector, miile de “capete pletoase", care formau oastea română. Motivul naturii solidare cu românul capătă în această operă o memorabilă formulare, devenită reper al firescului în exprimarea sentimentului patriotic: "Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, rîul, ramul, / Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este".
Sentimentul comuniunii cu natura, fiorul topirii omului, prin moarte, în pămîntul încălzit de soare se conţine în poezia “Vara” de G. Coşbuc: "Priveam fără de ţintă-n sus / într-o sălbatică splendoare, / Vedeam Ceahlăul la apus, / Departe-n zări a lbastre dus".
în sonetul “în grădina Chetsemani" de V. Voiculescu, sunt alese numai cîte- ve mişcări ale verticalităţii şi comuniunii cosmice: furtuna, zbuciumul măslinilor, păsările. Ţintuirea trupului în neputinţa de a bea paharul sub furtuna dezlănţuită în clarobscurul sumbru al înserării transferă într-un cadru natural stihia lăuntrică închisă în trupul care asudă sînge, fiind reflectată în dezlănţuirea vîntului, în vraiştea grădinii. Aşezarea cosmică e clătinată de suferinţa celui nevinovat.
Interferenţa umanului cu natura e reliefată sugestiv în versurile blagiene: "Tristeţi nedesluşite — mi vin, dar toată / durerea, /ce-o simt, n-o simt în mine, /în inimă, /în piept, ci-n picurii de ploaie care curg. / Şi altoită pe fiinţa imensa lume /cu toamna şi cu seara ei / mă doare ca o rană" (“Melancolie”, L. Blaga).
Motivul e prezent în poezia "Gorunul" de L. Blaga prin analogii ca "trunchiul tău" — "sicriul meu", "frunză" — "suflet": "O simt cum frunza ta mi-o picură în suflet". Lumea morţii se face simţită de pe acum, încît "stropide linişte
îmi curg prin vine, nu de sînge". Textul emană o tristeţe metafizică.
în duioasa şi trista povestire vînă- torească „Madona bălţii” de A. Busuioc naratorul devine purtătorul vocii autorului, dezvăluind sentimente şi trăiri profinde. Naratorul se întîlneşte cu perechea de lebede, care-i prilejuieşte momente de bucurie şi surpriză. Este puternic atras de această lume a bălţii: „Cred că lebăda e singura pasăre în al cărui ochise poate citi toată gama de simţăminte omeneşti: bucurie, durere, necaz... Dumnezeule, m-a fulgerat, dar e o madonă, Madona bălţii". Această armonie a lumii de basm este încălcată de omul rău ce omoară graţioasa lebădă. Cruzimea vînătorului-om provoacă trăiri profunde
Lista cu toate Simbolurile
Lista cu toate Motivele
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră