AMURG ce reprezinta ce semnifica ce simbolizeaza
Amurg
Moment intermediar între zi şi noapte, urmînd imediat după coborîrea soarelui, amurgul reprezintă un timp situat înainte de înfăptuirea unui miracol şi anunţă marea călătorie, adeseori moartea. “Amurg" este un cuvînt vechi, format pe terenul limbii române din prepoziţia latinească ad şi adjectivul murg considerat de origine tracică, desem- nînd o culoare întunecată, cu reflexe roşietice. Sensurile etimologice ale cu- vîntului sugerează dispariţia luminii sîn- gerînde a soarelui care moare în negura nopţii. Totodată, această moarte a unui timp şi a unui spaţiu vesteşte alt timp şi alt spaţiu ce vor lua locul celor vechi. A merge spre vest înseamnă a merge spre viitor, dar printr-o serie de transformări obscure. Dincolo de noapte se află nădejdea în zorii noi. Amurgul mai simbolizează şi frumuseţea nostalgică a declinului şi trecutului. El este imaginea şi ceasul melancoliei şi nostalgiei.
Moartea păstorului din “Mioriţa” este fixată la asfinţitul soarelui, “la apus de soare", iar cerbul vrăjit din "Povestea lui Harap-Alb" de Ion Creangă îşi pierde puterea în amurgul zilei.
Scriitorul M. Sadoveanu reia sensurile simbolice ale amurgului mioritic în romanul “Baltagul". Vitoria visează că Lipan se depărtează de casă, trecînd apa neagră a morţii la apusul soarelui: "încerca să-l oprească pe Lipan şi să-i întoarcă spre ea obrazul, ca să i-l cetescă. El era însă tot mai în fund. Peste el se revărsau ape de primăvară". Obrazul întors către apus sugerează moartea. Crima, ca şi pedepsirea vinovaţilor, au loc în amurg. Ritualul praznicului, de asemenea, se desfăşoară sub lumina soarelui în asfinţit,
încheind moartea mioritică şi lungul drum al femeii.
Determinarea temporală din titlul poeziei “Sara pe deal" de M. Eminescu are sensul de oprire a clipei. Atunci se produce imperceptibila trecere spre miracolul nopţii, blînda lunecare spre cer. Termenul "sara" este unul vag, dar proiectat în eternitate, conţinînd ideea prelungirii în timp.
în poemul “Dan, căpitan de plai" de V. Alecsandri motivul sugerează vigurozi- tatea personajului, în pofida vîrstei sale: "Şi cine-l vede falnic, aprins, cu fruntea sus, /îipare că alt soare se-nalţă din apus".
Părintele loil din romanul “Fraţii Jderi” de M. Sadoveanu, spune, în spaţiul binecuvîntat al mănăstirii, povestea bourului alb şi a schivnicului, poveste care pare o rostire de taină sub impresia amurgului: “în umbra pictată de cîteva făclioare şi candele, părea că stă în tăcere duhul lui Dumnezeu şi al muntelui."
B. Ş. Delavrancea, în “Apus de soare”, atribuie simbolului conotaţii noi: apusul sugerează moartea domnitorului Moldovei.
Imaginea amurgurilor răvăşitoare de toamnă din poezia bacoviană se asociază dizolvării universale. Amurgul apare ca simbol al morţii violente: însîngerat, apusul face ca frunzele care cad să pară lacrimi mari de sînge: "Amurg de toamnă pustiu, de humă, / Pe cîmp sinistre şoapte trec pe vînt—/Departe plopii s-apleacă la pămînt/în larg balans lenevos, de gumă". (“Amurg de toamnă").
în textul blagian “Bătrînul călugăr îmi şopteşte din prag”, apusul comportă sensul reintegrării cosmice: “Tinere cari' mergi prin iarba schitului meu, / mai este multpîn-apune soarele? / Vrea să-mi dau sufletul...".
12
Poezia lui Vasile Voiculescu propune, poate, cele mai plastice şi variate imagini ale amurgului. Pentru poet, simbolul asfinţitului se rezumă la clipa declanşatoare de reverii: deasupra stufului, amurgul pare "de tutun" (“Toamna la baltă"), iar în peisajul de pe deal, "vast chihlimbar, amurgul a prins în el colina" (“Elegie în amurg"). Momentul asfinţitului întristează fiinţa, îi crează o predispoziţie specială de jale şi nostalgie, venită din sentimentul pierderii iremediabile. în sonetul “în grădina Ghetsemani" de acelaşi autor, lăsarea serii anunţă noaptea cea mare a supliciului şi morţii: îl aflăm pe lisus, pe om în general, cu desăvîrşire singur în faţa cumplitelor chinuri prin care trebuie să treacă. Poetul alege clipa de singurătate omenească a lui lisus, clipa ivirii sudorii de sînge în pustietatea grădinii.
Acest efect al stingerii este înregistrat de Nichita Stănescu în imagini spectaculare: "O secundă, o secundă / eu l-am fost zărit în undă. / El avea roşcată fundă. / Inima încet mi-afundă" ("în dulcele stil clasic”). Răstimpul de curgere a înserării spre seara deplină ("dintr-o înserare-n seară") generează durerea grea, evocatoare a morţii, dar şi o emoţie de îndrăgostit. De aceea clipa cea repede prinde imagini stranii, care oglindesc fragmentar observaţia lirică: timpul amurgului este ca un “pas de domnişoară", lin şi cochet, coborît dintr-un zbor dureros şi trist ("dintr-o pasăre amară").
Prezent în romanul "Moromeţii" de M. Preda prin crepusculul familiei de tip patriarhal, motivul semnifică declinul unui mod de existenţă. Acelaşi motiv, pentru copilul Niculae, reprezintă integrarea în universul nemuritor: "Simţeam că soarele e al meu, pentru
totdeauna... Dar nu numai soarele, ci tot, norii, care năvăleau paşnici din urmă şi soarele parcă le dădea foc, cîmpia care îşi închidea încet geana ei uriaşă, odată cu stingerea apusului...". Simina, soţia lui Niculae, asociază sfîrşitu-i, de asemenea, cu asfinţitul: "Uită-te la soare cînd coboară şi adu-ţi aminte de mine... Voi asfinţi şi eu..."
în textul “Pădure, verde pădure" de G. Vieru "amurgulgreu de stînci" evocă greutatea apăsătoare a pietrei de mor- mînt.
Poezia “în dulcele stil clasic" de
N. Stănescu redă atmosfera de blîndă melancolie a unui univers delicat crepuscular, subţiat de retragerea imperceptibilă a luminii: "dintr-o înserare-n seară".
în creaţia lui D. Matcovschi, moartea părinţilor este un dezastru cosmic pentru copiii care rămîn singuri: "Şirăsăritul curge-n asfinţit".
Moment intermediar între zi şi noapte, urmînd imediat după coborîrea soarelui, amurgul reprezintă un timp situat înainte de înfăptuirea unui miracol şi anunţă marea călătorie, adeseori moartea. “Amurg" este un cuvînt vechi, format pe terenul limbii române din prepoziţia latinească ad şi adjectivul murg considerat de origine tracică, desem- nînd o culoare întunecată, cu reflexe roşietice. Sensurile etimologice ale cu- vîntului sugerează dispariţia luminii sîn- gerînde a soarelui care moare în negura nopţii. Totodată, această moarte a unui timp şi a unui spaţiu vesteşte alt timp şi alt spaţiu ce vor lua locul celor vechi. A merge spre vest înseamnă a merge spre viitor, dar printr-o serie de transformări obscure. Dincolo de noapte se află nădejdea în zorii noi. Amurgul mai simbolizează şi frumuseţea nostalgică a declinului şi trecutului. El este imaginea şi ceasul melancoliei şi nostalgiei.
Moartea păstorului din “Mioriţa” este fixată la asfinţitul soarelui, “la apus de soare", iar cerbul vrăjit din "Povestea lui Harap-Alb" de Ion Creangă îşi pierde puterea în amurgul zilei.
Scriitorul M. Sadoveanu reia sensurile simbolice ale amurgului mioritic în romanul “Baltagul". Vitoria visează că Lipan se depărtează de casă, trecînd apa neagră a morţii la apusul soarelui: "încerca să-l oprească pe Lipan şi să-i întoarcă spre ea obrazul, ca să i-l cetescă. El era însă tot mai în fund. Peste el se revărsau ape de primăvară". Obrazul întors către apus sugerează moartea. Crima, ca şi pedepsirea vinovaţilor, au loc în amurg. Ritualul praznicului, de asemenea, se desfăşoară sub lumina soarelui în asfinţit,
încheind moartea mioritică şi lungul drum al femeii.
Determinarea temporală din titlul poeziei “Sara pe deal" de M. Eminescu are sensul de oprire a clipei. Atunci se produce imperceptibila trecere spre miracolul nopţii, blînda lunecare spre cer. Termenul "sara" este unul vag, dar proiectat în eternitate, conţinînd ideea prelungirii în timp.
în poemul “Dan, căpitan de plai" de V. Alecsandri motivul sugerează vigurozi- tatea personajului, în pofida vîrstei sale: "Şi cine-l vede falnic, aprins, cu fruntea sus, /îipare că alt soare se-nalţă din apus".
Părintele loil din romanul “Fraţii Jderi” de M. Sadoveanu, spune, în spaţiul binecuvîntat al mănăstirii, povestea bourului alb şi a schivnicului, poveste care pare o rostire de taină sub impresia amurgului: “în umbra pictată de cîteva făclioare şi candele, părea că stă în tăcere duhul lui Dumnezeu şi al muntelui."
B. Ş. Delavrancea, în “Apus de soare”, atribuie simbolului conotaţii noi: apusul sugerează moartea domnitorului Moldovei.
Imaginea amurgurilor răvăşitoare de toamnă din poezia bacoviană se asociază dizolvării universale. Amurgul apare ca simbol al morţii violente: însîngerat, apusul face ca frunzele care cad să pară lacrimi mari de sînge: "Amurg de toamnă pustiu, de humă, / Pe cîmp sinistre şoapte trec pe vînt—/Departe plopii s-apleacă la pămînt/în larg balans lenevos, de gumă". (“Amurg de toamnă").
în textul blagian “Bătrînul călugăr îmi şopteşte din prag”, apusul comportă sensul reintegrării cosmice: “Tinere cari' mergi prin iarba schitului meu, / mai este multpîn-apune soarele? / Vrea să-mi dau sufletul...".
12
Poezia lui Vasile Voiculescu propune, poate, cele mai plastice şi variate imagini ale amurgului. Pentru poet, simbolul asfinţitului se rezumă la clipa declanşatoare de reverii: deasupra stufului, amurgul pare "de tutun" (“Toamna la baltă"), iar în peisajul de pe deal, "vast chihlimbar, amurgul a prins în el colina" (“Elegie în amurg"). Momentul asfinţitului întristează fiinţa, îi crează o predispoziţie specială de jale şi nostalgie, venită din sentimentul pierderii iremediabile. în sonetul “în grădina Ghetsemani" de acelaşi autor, lăsarea serii anunţă noaptea cea mare a supliciului şi morţii: îl aflăm pe lisus, pe om în general, cu desăvîrşire singur în faţa cumplitelor chinuri prin care trebuie să treacă. Poetul alege clipa de singurătate omenească a lui lisus, clipa ivirii sudorii de sînge în pustietatea grădinii.
Acest efect al stingerii este înregistrat de Nichita Stănescu în imagini spectaculare: "O secundă, o secundă / eu l-am fost zărit în undă. / El avea roşcată fundă. / Inima încet mi-afundă" ("în dulcele stil clasic”). Răstimpul de curgere a înserării spre seara deplină ("dintr-o înserare-n seară") generează durerea grea, evocatoare a morţii, dar şi o emoţie de îndrăgostit. De aceea clipa cea repede prinde imagini stranii, care oglindesc fragmentar observaţia lirică: timpul amurgului este ca un “pas de domnişoară", lin şi cochet, coborît dintr-un zbor dureros şi trist ("dintr-o pasăre amară").
Prezent în romanul "Moromeţii" de M. Preda prin crepusculul familiei de tip patriarhal, motivul semnifică declinul unui mod de existenţă. Acelaşi motiv, pentru copilul Niculae, reprezintă integrarea în universul nemuritor: "Simţeam că soarele e al meu, pentru
totdeauna... Dar nu numai soarele, ci tot, norii, care năvăleau paşnici din urmă şi soarele parcă le dădea foc, cîmpia care îşi închidea încet geana ei uriaşă, odată cu stingerea apusului...". Simina, soţia lui Niculae, asociază sfîrşitu-i, de asemenea, cu asfinţitul: "Uită-te la soare cînd coboară şi adu-ţi aminte de mine... Voi asfinţi şi eu..."
în textul “Pădure, verde pădure" de G. Vieru "amurgulgreu de stînci" evocă greutatea apăsătoare a pietrei de mor- mînt.
Poezia “în dulcele stil clasic" de
N. Stănescu redă atmosfera de blîndă melancolie a unui univers delicat crepuscular, subţiat de retragerea imperceptibilă a luminii: "dintr-o înserare-n seară".
în creaţia lui D. Matcovschi, moartea părinţilor este un dezastru cosmic pentru copiii care rămîn singuri: "Şirăsăritul curge-n asfinţit".
Lista cu toate Simbolurile
Lista cu toate Motivele
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră
