Urât şi sărăcie de Mihai Eminescu

Urât şi sărăcie

de Mihai Eminescu

                        Urât şi sărăcie sunt acei doi tovarăşi,

                        A căror urme crude le aflu pururi iarăşi

                        Pe orice chip şi-n orice-ndrăznii de a iubi…

                        Iubit-am poate cântul, voit-am a robi

                        Cu el un suflet dulce, al meu întreg să fie…

                        Zburat-au chip şi cântec – urât şi sărăcie!

                        Căci ce nu ai în clipa în care ai dorit

                        Se schimbă-n rău cu vremea, de farmec sărăcit.

                        S-arată înainte-ţi o schele despoiată

                        De orice vis cu care o îmbrăcai odată.

                        Puterea tinereţii, a minţii vioiciune,

                        A inimii bătaie, şi gingaşa minune

                        Din ochi, când toată viaţa în ei îţi este scrisă

                        De o citeşte-oricine scrisoarea ei deschisă,

                        Dar mai cu seamă aceea ce tu vrei s-o citească…

                        Cum trec, cum trec cu toate… şi fără să le oprească

                        Nimic… Astfel te-ntuneci o stea în vecinicie

                        Şi ce-ţi rămâne-n urmă? vreme şi sărăcie.

                        Da, vreme! numai vreme să aibi să simţi deplin

                        Ce mult puteai în lume, şi cât, cât de puţin

                        Ţi-a fost dat. Dacă nobil ai fost şi blând şi drept,

                        Dacă prin a ta minte ai fost un înţelept,

                        Având darul pe care natura-l poate da,

                        Frumseţe, minte, ajuns-ai cineva?

                        Căci nu caută lumea aceea ce slăveşte,

                        Aceea ce o prinde – ci ceea ce-i prieşte.

                        Dacă eşti rău şi-i vine răutatea la-ndemână,

                        Dacă eşti prost, şi vasta prostie e stăpână,

                        Sau de-un deşert atârnă în lume a ta soartă

                        Şi nu ştii cum deşerţii prin linguşiri se poartă

                        Sau nu poţi şti… Atuncea de ce folos e ţie

                        C-ai avut tot ce firea ţi-a dat cu dărnicie,

                        Că eşti podoabă scumpă în lume orişicui,

                        Podoabă ce nu-i trebui în lume nimănui?

                        Virtutea e-o poveste… când gândul ţi-l ascuţi,

                        Tu vezi că slăbiciuni sunt vestitele virtuţi:

                        Nobleţea-i slăbiciunea acelor ce nu pot

                        Pe sine să se puie deasupra peste tot,

                        Să aibă pentru toate adânc şi greu dispreţ,

                        Hrănind a lui viaţă din sute de vieţi.

                        A nu-ţi ţine cuvântul când nu-ţi vine-ndemână

                        A dezbrăca pe-acela ce ţi s-a dat pe mână,

                        A înşela mulţimea cu mii făgăduinţe,

                        Când ai minţit o dată să te mai pui să minţi,

                        A urgisi pe-acela care ţi-a făcut bine,

                        A împle a lui nume de pete şi ruşine –

                        Aceasta nu e nobil… Dar toţi – şi-ndeosebi

                        O fac uşor – tu numai stai vecinic să întrebi.

                        Tu numai îţi pui vorba şi gândul la cântar,

                        Tu numai vrei a-ntrece caracterele mari,

                        Privind peste mulţime cu multă nepăsare…

                        Ei bine! P-astă dramă şi soarta ta cea mare.

                        Din astă cumpănire de drept şi datorie,

                        Ce ţi-a rămas la urmă? Urât şi sărăcie.

                        Iubit-ai? Ah! un caier de cânepă nu-i moale,

                        Nu-i blond cum e podoaba cea dulce-a frunţii sale!

                        Cu gura ei subţire şi mâni reci ca de ceară,

                        Iar ochiu-i plin de raze străluce în afară,

                        Răpindu-ţi ţie ochii cu a lor strălucire.

                        Tu n-ai gustat din rodul acel de fericire:

                        Tu eşti onest şi plin de respect şi generos

                        Să frângi în zarea vieţii un rod aşa frumos.

                        Te-ai dus şi te urmară părerile de rău.

                        În urma ta venit-au un neted nătărău

                        Ş-acesta… ei… făcut-au ce n-ai vrut să cutezi;

                        Ce-a mai rămas din dulcea figură, mergi de vezi:

                        Anii i-au scris cu pana lor neagră pe-a ei frunte.

                        Şi gura cea cu albe mărgăritari, mărunte,

                        Acuma e zbârcită şi ochiul plin de pară,

                        Ce-şi revărsa lumina sa rece în afară

                        E stins, şi nu-i nimica în el, nu-i adâncime;

                        Tu nu mai vezi într-însul ce nu văzuse nimeni

                        Decât tu… Ce ajunse a fi? Cochetă, rece,

                        Linguşitoare, crudă, din mână-n mână trece

                        Şi caută-n iubire plăcerea numai, care

                        E-o clipă de beţie şi-o zi de dezgustare.

                        Dară acea iubire adâncă şi curată,

                        Care-n viaţă vine o dată, num-o dată,

                        Acea eternă sete ce-o au dupăolaltă

                        Doi oameni ce-şi pierdură privirea una-ntr-altă,

                        Acel amor atât de nemărginit, de sfânt,

                        Cum nu mai e nimica în cer şi pre pământ,

                        Acea înamorare de tot ce e al ei,

                        De-un zâmbet, de un tremur al gingaşei femei,

                        Când pentru o privire dai viaţă, dai noroc,

                        Când lumea ţi-este neagră de nu eşti la un loc

                        Cu ea… Unde-i norocul ce l-a promis ea ţie?

                        Ce va rămâne vouă? Urât şi sărăcie!