O, stingă-se a vieţii… de Mihai Eminescu


O, stingă-se a vieţii…
de Mihai Eminescu
                        O, stingă-se a vieţii fumegătoare faclă,

                        Să aflu căpătâiul cel mult dorit în raclă!

                        N-aflai loc unde capul în lume să mi-l pun,

                        Căci n-am avut tăria de-a fi nici rău, nici bun,

                        Căci n-am avut metalul demonilor în vine,

                        Nici pacinica răbdare a omului de bine,

                        Căci n-am iubit nimica cu patimă şi jind…

                        Un creier plin de visuri ş-o inimă de rând.



                        De mult a lumii vorbe eu nu le mai ascult,

                        Nimic e pentru mine ce pentru ea e mult.

                        Viitorul un trecut e, pe care-l văd întors…

                        Acelaşi şir de patimi s-a tors şi s-a retors

                        De mâinile uscate a vremii-mbătrânite.

                        Sunt limpezi pentru mine enigmele-ncâlcite:

                        Nu-ntreb de ce în lume nu ne e dat de soartă

                        Noroc fără durere, viaţă fără moarte.

                        Am pus demult deoparte acele roase cărţi

                        Ce spun c-a vieţii file au vecinic două părţi…



                        Cu-a lor înţelepciune nimica nu se schimbă

                        Cu dezlegări ciudate şi cu frânturi de limbă

                        Ocupe-se copiii… Eu pun o întrebare

                        Nu nouă, însă dreaptă… nu liberă, dar mare.



                        Viaţa, moartea noastră noi le ţinem în mâni,

                        Pe ele deopotrivă noi ne simţim stăpâni.

                        O cupă cu otravă, un glonte, un pumnar

                        Ne scapă deopotrivă de-o lume de amar.

                        De ce ţin toţi la dânsa, oricât de neagră fie?

                        Ea împlineşte oare în lume vreo solie?

                        E scop în viaţa noastră – vreun scop al mântuirii?

                        Nu junghiem fiinţa pe-altarul omenirii?

                        A gândului lucire, a inimii bătaie

                        Ridică un grăunte din sarcina greoaie

                        Mizeriei comune? Trăind cu moartea-n sân

                        Pe altu-n astă lume îl doare mai puţin?

                        O, eu nu cer norocul, dar cer să mă învăţ

                        Ca viaţa-mi preţ să aibă şi moartea s-aibă preţ.

                        Să nu zic despre mine ce omului s-a zis:

                        Că-i visul unei umbre şi umbra unui vis.



                        O, Demiurg, solie când nu mi-ai scris în stele,

                        De ce mi-ai dat ştiinţa nimicniciei mele?

                        De ce-n al vieţii mijloc, de gânduri negre-un stol

                        Mă fac să simt în minte şi-n inimă un gol?

                        De ce de pe vedere-mi tu vălul ai rărit,

                        Să văd cum că în suflet nu am decât urât?

                        Viaţa mea comună s-o târâi uniform

                        Şi să nu pot de somnul pământului s-adorm?



                        Zadarnică, pustie şi fără înţeles

                        Viaţa-mi nu se leagă de-un rău sau de-un eres.

                        Eu nu mă simt deasupra şi nu sunt dedesubt,

                        Cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt

                        Pentru-o minciună mare ori mare adevăr.

                        Totuna mi-ar fi mie, căci alta nu mai cer,

                        Decât să fiu în dreapta ori stânga hotărât,

                        S-omor şi eu pe altul sau să fiu omorât

                        Şi fără de nici un titlu în lume să mă-nser…



                        Căci ce-i la urma urmei minciună, adevăr?

                        Să ţin numai la ceva… oricât ar fi de mic…

                        Dar nu ţin la nimica, căci nu mai cred nimic.