Rugăciunea unui dac de Mihai Eminescu

Rugăciunea unui dac

de Mihai Eminescu

                        Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,

                        Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,

                        Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna,

                        Căci unul erau toate şi totul era una;

                        Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată

                        Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,

                        Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi

                        Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inimi?

                        El singur zeu stătut-au înainte de-a fi zeii

                        Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,

                        El zeilor dă suflet şi lumii fericire,

                        El este-al omenimii izvor de mântuire

                        Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,

                        El este moartea morţii şi învierea vieţii!

                        Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,

                        Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei,

                        În vuietul de vânturi auzit-am a lui mers

                        Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,

                        Şi tot pe lâng-acestea cerşesc înc-un adaos

                        Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

                        Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,

                        Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,

                        S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,

                        Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,

                        Ş-acela dintre oameni devină cel întâi

                        Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

                        Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,

                        Pân’ ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrimi e sec,

                        Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,

                        C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,

                        Că chinul şi durerea simţirea-mi a împietrit-o,

                        Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o –

                        Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor…

                        Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea sa mor.

                        Străin şi făr’ de lege de voi muri – atunce

                        Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,

                        Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,

                        Ce-o să amuţe cânii, ca inima-mi s-o rumpă,

                        Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,

                        Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!

                        Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc

                        Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.

                        Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,

                        Spre ură şi blesteme aş vrea să te înduplec,

                        Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă

                        Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!