Nu mă-nţelegi de Mihai Eminescu

Nu mă-nţelegi

de Mihai Eminescu

                        În ochii mei acuma nimic nu are preţ

                        Ca taina ce ascunde a tale frumuseţi.

                        Căci pentru care altă minune decât tine

                        Mi-aş risipi o viaţă de cugetări senine

                        Pe basme şi nimicuri, cuvinte cumpănind,

                        În vorbe pieritoare ca-n lanţ să te cuprind,

                        Şi în senin de stele durerile să-mi ferec

                        Până nu s-o stinge umbra iar dulce-n întunerec?

                        Şi azi când a mea minte, a farmecului roabă,

                        Din orişice durere îţi face o podoabă,

                        Şi când răsari înainte-mi ca marmura de clară

                        Iar ochii tăi cei mândri scânteie în afară,

                        Încât de-ale lor raze nu pot pătrunde încă

                        Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lor adâncă;

                        Azi – când a mea iubire e-atâta de curată,

                        Ca aura de care tu eşti împresurată,

                        Ca setea ursitoare ce-o au dupăolaltă

                        Lumina de-ntunerec şi marmura de daltă,

                        Când sufletu-mi atârnă plutind în ochii mei

                        De un cutremur tainic al tinerei femei

                        Şi vieţile-amânduror se-amestecă în întreg,

                        Când înţeles de tine, eu însumi mă-nţeleg.

                        Să treacă înflorirea de-un vânt al recii ierne,

                        Să-nceţi a fi icoana iubirii cei eterne,

                        Cu marmura cea albă să nu te mai asemeni,

                        Să fii ca toată lumea – frumoasă între oameni,

                        Să-ncete acea simţire ce te-au făcut o zeie,

                        Să fii – încântătoare – dar numai o femeie,

                        Ş-atunci să-mi zici: – Privirea ce-atât ai adorat-o

                        E încă tot senină, fermecătoare… Iat-o!?

                        E încă tot! Avea-vei în ochii-mi acel preţ

                        Ce azi ţi-l dă sfiala pierdutei mele vieţi?

                        Voi fi supus duioasei, nemaisimţitei munci,

                        C-o oaste de imagini să te iubesc ş-atunci?

                        Au nu ştii tu ce suntem? Copii nimicniciei,

                        Nefericiri zvârlite în brazdele veciei,

                        Ca repedea rotire a undelor albastre

                        Gândirea noastră spuma zădărniciei noastre,

                        Iar visuri şi iluzii, pe marginea uitării,

                        Trec şi se pierd în zare ca paserile mării.

                        Şi ce rămâne-n urmă în noi decât obscura

                        Şi oarba suferinţă ce bântuie natura?

                        Şi azi când am puterea ce-o are numai Domnul,

                        Din haosul uitării s-alung pe-o clipă somnul,

                        Pe schela lumii noastre urâte şi-ntr-un chip,

                        Cu vorbe-mpestriţate, zidite din nisip,

                        Eu să zăresc o alta – un rai, o primăvară,

                        Şi-n codri plini de umbră lucire de izvoare –

                        Azi, când eşti prea mult înger şi prea puţin femeie

                        Frumoasă cum nici Venus nu a putut să steie,

                        În loc de-a fi un soare al astei lumi întregi,

                        Tu îmi ucizi gândirea, căci nu mă înţelegi.