Mortua est! de Mihai Eminescu
Mortua est!
de Mihai Eminescu
Făclie de veghe pe
umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte,
Un vis ce îşi moaie
aripa-n amar,
Astfel ai trecut de al
lumii hotar.
Trecut-ai când ceru-i
câmpie senină,
Cu râuri de lapte şi
flori de lumină,
Când norii cei negri
par sumbre palate,
De luna regină pe rând
vizitate.
Te văd ca o umbră
de-argint strălucită,
Cu-aripi ridicate la
ceruri pornită,
Suind, palid suflet, a
norilor schele,
Prin ploaia de raze,
ninsoare de stele.
O rază te-nalţă, un
cântec te duce,
Cu braţele albe pe piept
puse cruce,
Când torsul s-aude l-al
vrăjilor caier
Argint e pe ape şi aur
în aer.
Văd sufletu-ţi candid
prin spaţiu cum trece;
Privesc apoi lutul rămas…
alb şi rece,
Cu haina lui lungă
culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ţi
rămas încă viu –
Şi-ntreb al meu suflet
rănit de-ndoială,
De ce-ai murit, înger
cu faţa cea pală,
Au nu ai fost jună,
n-ai fost tu frumoasă?
Te-ai dus spre a stinge
o stea radioasă?
Dar poate acolo să fie
castele
Cu arcuri de aur zidite
din stele,
Cu râuri de foc şi cu
poduri de-argint,
Cu ţărmuri de smirnă,
cu flori care cânt;
Să treci tu prin ele, o
sfântă regină,
Cu păr lung de raze, cu
ochi de lumină,
În haină albastră
stropită cu aur,
Pe fruntea ta pală
cunună de laur.
O, moartea e-un chaos,
o mare de stele,
Când viaţa-i o baltă de
vise rebele;
O, moartea-i un secol
cu sori înflorit,
Când viaţa-i un basm
pustiu şi urât. –
Dar poate… o! capu-mi
pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele
sugrum cele bune…
Când sorii se sting şi
când stelele pică,
Îmi vine a crede că
toate-s nimică.
Se poate ca bolta de
sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu
noaptea lui largă,
Să văd cerul negru că
lumile-şi cerne
Ca prăzi trecătoare a
morţii eterne…
Ş-atunci de-ai fi
astfel… atunci în vecie
Suflarea ta caldă ea
n-o să învie,
Atunci graiu-ţi dulce
în veci este mut…
Atunci acest înger n-a
fost decât lut.
Şi totuşi, ţărână
frumoasă şi moartă,
De racla ta razim eu
harfa mea spartă
Şi moartea ta n-o
plâng, ci mai fericesc
O rază fugită din chaos
lumesc.
Ş-apoi… cine ştie de
este mai bine
A fi sau a nu fi… dar
ştie oricine
Că ceea ce nu e, nu
simte dureri,
Şi multe dureri-s,
puţine plăceri.
A fi? Nebunie şi tristă
şi goală;
Urechea te minte şi
ochiul te-nşeală;
Ce-un secol ne zice,
ceilalţi o deszic.
Decât un vis searbăd,
mai bine nimic.
Văd vise-ntrupate gonind
după vise,
Pân’ dau în morminte
ce-aşteaptă deschise,
Şi nu ştiu gândirea-mi
în ce să o stâng
Să râd ca nebunii? Să-i
blestem? Să-i plâng?
La ce?… Oare totul nu e
nebunie?
Au moartea ta, înger,
de ce fu să fie?
Au e sens în lume? Tu
chip zâmbitor,
Trăit-ai anume ca
astfel să mori?
De e sens într-asta,
e-ntors şi ateu,
Pe palida-ţi frunte
nu-i scris Dumnezeu.