Misterele nopţii de Mihai Eminescu
Misterele nopţii
de Mihai Eminescu
Când din stele auroase
Noaptea vine-ncetişor,
Cu-a ei umbre
suspinânde,
Cu-a ei silfe
şopotinde,
Cu-a ei vise de amor;
Câte inimi în plăcere
Îi resaltă uşurel!
Dar pe câte dureroase
Cântu-i mistic le
apasă,
Cântu-i blând,
încetinel.
Două umbre, albicioase
Ca şi fulgii de
ninsori,
Razele din alba lună
Mi le torc, mi
le-mpreună
Pentru-ntregul viitor;
Iar doi îngeri cântă-n
plângeri,
Plâng în noapte
dureros,
Şi se sting ca două
stele,
Care-n nuntă, uşurele,
Se cunun căzânde jos.
Într-un cuib de
turturele
Ca şi fluturii de-uşor
Saltă Eros nebuneşte,
Îl dezmiardă,
l-încălzeşte
Cu un vis de tainic dor;
Iar în norul de profume
Două suflete de flori
Le desparte-al nopţii
mire
Cu fantastica-i
şoptire,
Le resfiră, până mor.
Când pe stele aurie
Noaptea doarme uşurel,
Câte inimi râzânde,
Dar pe câte suspinânde
Le delasă-ncetinel!
Dar aşa ne e destinul,
Vitreg prea adeseori,
Unui lumea i-acordează,
Iar pe altul îl botează
Cu-a lui rouă de
plânsori.