Lumea îmi părea o cifră… de Mihai Eminescu

Lumea îmi părea o cifră…

de Mihai Eminescu

                        Lumea îmi părea o cifră, oamenii îmi păreau morţi,

                        Măşti, ce râd după comandă, cari ies de după porţi

                        Şi dispar – păpuşi măiestre, ce că sunt nici că nu ştiu

                        Şi-ntr-o lume de cadavre căutam un suflet viu;

                        Mă zbăteam dorind viaţă, cu ce sete eu cătam

                        Precum cel ce se îneacă se acaţă de-orice ram.

                        Dibuit-am în ştiinţe, în maxime, în poezie,

                        Dară toate îmi părură sură, stearpă teorie.

                        N-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc

                        Până când… blestem momentul! până ce-a fost să te-ntâlnesc.

                        Oare sunt eu tot acelaşi? Singur nu mai mă-nţeleg:

                        De clipirea genei tale putui viaţa să mi-o leg.

                        Eram mândru – înjosirea, ba sclavia mă înveţi:

                        Mă dispreţuiesc pe mine… ce mai are astăzi preţ?

                        Îmi părea că împăraţii sunt pe lume un nimic

                        Căci ei nu ţineau în mână degetul tău dulce, mic,

                        Începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult

                        Decât lumea, decât totul ce putusem să ascult;

                        Mă miram, cum de pierdusem ochii pentru tot ce fu?

                        Toate existau sub soare, pentru că exişti şi tu.