Legenda rândunicăi de Vasile Alecsandri
Legenda rândunicăi
Rândunică,
rândunea
Ce
baţi la fereastra mea?
Du-te-ţi
pune rochiţa,
Că
te arde arşiţa,
Te
suflă vântoaiele
Şi
te udă ploaiele.
Mergi
în câmpul înverzit,
Că
rochiţa a-nflorit
Şi
o calcă turmele
Şi
o pasc oiţele.
(Cântec
poporal)
I
Când
se născu pe lume voioasa Rândunică,
Ea
nu avea făptură ş-aripi de păsărică,
Fiind
al cununiei rod dulce, dezmierdat,
Copilă
drăgălaşă de mare împărat.
Dar
fost-a o minune frumoasă, zâmbitoare,
Sosită
printre oasneni ca zâmbetul de soare,
O
gingaşă comoară formată din senin,
Din
raze, din parfumuri, din albul unui crin,
Şi
maica sa duioasă, privind-o, se temea
Să
nu dispară-n aer sub forma de o stea.
O
zână coborâtă din zodia cerească
Veni
să o descânte, s-o legene, s-o crească,
Să-i
deie farmec dulce, podoabe, scumpe daruri,
S-o
apere-n viaţă de-a zilelor amaruri.
Ea-i
puse-o scăldătoare cu apă ne-ncepută,
De
ploaie neatinsă, de soare nevăzută,
Şi-n
apa încălzită cu lemn mirositor
O
trestie, un fagur ş-o floare de bujor,
Menind
prin şoapte blânde copila să devie
Năltuţă,
mlădioasă ca trestia verzie,
La
grai ca mierea dulce, la chip fermecătoare
Şi
ca bujorul mândru de ochi atrăgătoare.
Apoi
zâna-i aduse o dalbă de rochiţă,
Din
raze vii ţesută, cu stele prin altiţă,
Şi-i
zise: „De-ţi e gândul să ai parte de bine,
Rochiţa
niciodată să n-o scoţi de pe tine,
Şi
cât vei fi al lumii frumos, iubit odor,
Să
fugi în lumea-ntreagă de-al luncii zburător,
Căci
el ţinteşte ochii şi dorurile sale
Pe
oricare funtă cu forme virginale,
Pe
dalbele copile, a dragostei comori,
Ce-s
jumătate fete şi jumătate flori,
Pe
zânele născute în atmosfera caldă,
Ce
sub văpaia lunii în lacuri lin se scaldă,
Şi
chiar pe luna plină de o lumină moale,
Ce-atinge
iarba verde cu albele ei poale”.
II
Copila
descântată de zâna ei cea bună
Creştea-ntr-o
ziuă numai cât alta într-o lună,
Ş-a
sale brăţişoare, ş-a sale mici picioare
Aveau,
fiind în leagăn, mişcări de aripioare;
Iar
când ieşi din cuibul în care înflorise
Ca
roza dintr-un mugur cu foile deschise,
Când
umbra sa vioaie, plutind sub cer senin,
Putea
să se măsoare pe umbra unui crin,
Mult
îi plăcea copilei s-alunge rândunele
Ce
lunecau prin aer şi o chemau la ele,
S-alerge
pe sub bolta bătrânilor arini,
Cercând
să prindă-n iarbă a razelor lumini,
Să
fugă rătăcită de-a lung, de-a lung pe maluri
Atrasă-n
cursul apei de-a râurilor valuri,
Şi-n
cale-i să s-oprească, uimită, încântată
De
dulcea armonie naturii deşteptată.
Atunci
pe nesimţite un glas de zburător
Îi
tot fura auzul şoptindu-i, plin de dor:
„Atât
eşti de frumoasă la chip şi la făptură,
Că
nopţii dai lumină, şi iernii dai căldură,
Şi
orbilor din umbră dai ochi să te admire,
Şi
morţilor grai dulce să spuie-a lor simţire.
Ah!
părul tău lung, negru, ca aripa corbie,
Cu-a
lui întunecime ar face nopţi o mie,
Şi
chipul tău ce fură chiar ochii de copile
Din
alba lui splendoare ar face mii de zile!
Ah!
buzele-ţi rotunde, cu râs înveselite,
Se
par două cireşe în soare pârguite,
Şi
mijlocu-ţi de-albină sub vălul tău de aur
Se
leagănă prin aer precum un verde laur;
Iar
ochii tăi, luceferi cu tainice luciri,
Răsfrâng
toată văpaia cereştilor iubiri
Ce
ai aprins în inimi când te-ai ivit pe lume
Tu,
zână fără seasnăn, minune fără nume!”
Copila,
cu uimire, îl asculta zâmbind…
Apoi,
cătând în urmă-i, se depărta fugind,
Lilie
zburătoare, de fluturi alungată,
Care-i
formau pe frunte o salbă-naripată.
III
Visează
luna-n ceruri!… sub visul cel de lună
Flori,
ape, cuiburi, inimi visează împreună.
Nici
o mişcare-n frunze, şi nici o adiere
Nu
tulbură în treacăt a nopţii dulci mistere.
Albina
doarme-ascunsă în macul adormit,
Bâtlanul
printre nuferi stă-n labă neclintit,
Şi
raza argintie din stele dezlipită
Căzând,
săgeată lungă, prin umbra tainuită,
Se
duce de aprinde văpăi tremurătoare
În
albele şiraguri de rouă lucitoare.
Dar
cine-acum, ca raza, în lumea nopţii zboară?
Ce
umbră, cu sfială, prin arbori se strecoară
Şi
merge drept la malul pârăului din vale?
Oprindu-se-ngrijită
ades în a sa cale,
Ea
vine lângă apă, cu drag la ea priveşte
Şi,
singură-n răcoare, de baie se găteşte.
O!
dalbă feerie! divină încântare!…
Rochiţa
de pe umeri alunecă, dispare,
Şi
lumii se arată minunea cea mai rară,
Albind
ca faptul zilei în zi de primăvară!
Toţi
ochii de luceferi, de păsări şi de flori,
Loviţi
ca de lumina rozatică din zori,
S-aprind
de-o scânteiere ce-n inimă pătrunde…
Dar
juna-mpărăteasă în apă se ascunde.
Ferice,
dezmierdată de unda răcoroasă,
Ea-noată
cu-o mişcare alene, voluptoasă,
Lăsând
ca să albească prin valul de cristal
Frumoasa
rotunzime a sânu-i virginal.
Şi
iarba de pe maluri se pleacă s-o privească,
Şi
trestia se-ndoaie voind ca s-o oprească,
Şi
apa-n vălurele de aur se-ncreteşte,
Şi
nuferii se mişcă, bâtlanul se trezeşte,
Pădurea
cântă imnuri, şi luna amoroasă
Revarsă
pe copilă o mantie-argintoasă.
Acum
pe lângă trestii ea lunecă uşor
Şi,
vrând la mal să iasă, pătrunsă de-un fior,
Pe
sânul ei ud încă ea părul îşi adună,
Se
oglindeşte-n apă, se oglindeşte-n lună,
ţi
umbra-i diafană cu formele-i rotunde
În
lină îngânare se clatină pe unde.
IV
Cocoşu-n
depărtare intonă o fanfară!
Copila
cu grăbire din valuri iese-afară.
Ah!
unde-i e rochiţa şi unde-al ei noroc?…
Ea
vede zburătorul cu ochii mari de foc
Ce
vine ş-o cuprinde cu braţele-ntr-o clipă;
Dar
grabnic se aude un freasnăt de aripă,
Şi
dalba-mpărăteasă, din braţe-i dispărând,
Se
schimbă-n rândunică şi fuge-n cer zburând!
Atunci
ş-a ei rochiţă, nălţându-se în vânt,
Topitu-s-a
în ploaie de raze pe pământ,
Şi
pân-în faptul zilei crescut-au flori din ele,
Odoare-a
primăverii: Rochiţi-de-rândunele!…