Întunericul şi poetul de Mihai Eminescu
Întunericul şi
poetul
de Mihai Eminescu
ÎNTUNERICUL
Tu care treci prin lume
străin şi efemer,
Cu sufletu-n lumină, cu
gândurile-n cer,
Poet gonit de râsuri şi
îngheţat de vânt
Ce cânţi ca o stafie
ieşită din mormânt,
Sfarmă-n stânca rece a
ta nebună liră,
Căci lumea este piatră
şi ea nu te admiră,
Ci tu, nebun şi palid,
la poalele ei plângi
Ca valul care cântă
trecutul unei stânci,
Ce veştedă, bătrână se
leagănă prin nori,
Când stânca e eternă şi
valu-i trecător.
POETUL
Şi tu crezi, geniu
negru, că fără scop şi ţintă
A lumii und-amară
mă-neacă, mă frământă?
Tu crezi că eu degeaba
m-am scoborât din stele,
Purtând pe frunte-mi
raza a naţiunii mele?
Voi să ridic palatul la
două dulci surori,
La Muzică şi Dramă… în
dalbe sărbători
Voi să le-ngân viaţa
şi-n cupa lor aurie
Să torn zi şi-ntuneric,
dureri şi bucurie,
Să văd trecutu-n viaţă,
să văd româna dramă,
Cum din mormânt eroii
istoriei îi cheamă,
Şi muzica română
chemând din munţii-n nouri,
Din stelele căzânde, din văile-n
ecouri,
Din brazii ce suspină
l-a iernii vijelie,
Din fluierul cel
jalnic, din buciumu-n câmpie,
Chemând doina română, a
inimilor plângeri,
A sufletului noapte, a
dorurilor stingeri.
Românu-n trecut mare, e
mare-n viitor!
Şi tu vrei ca poetul să
fie trecător,
Pe-a ţării sale ţărmuri
să n-aibă ce să cânte?
Dar nu-s colori destule
în lume să-nveşmânte
A munţilor Carpatici
sublime idealuri,
Ce-noată-n a lui suflet
cum noată-n mare valuri,
Şi-n creierii-i aleargă
de gânduri vijelii,
Cum ginii se sfarmă-n
ruinele pustii.