Înger şi demon de Mihai Eminescu
Înger şi demon
de Mihai Eminescu
Noaptea-n Doma
întristată, prin lumini îngălbenite
A făcliilor de ceară
care ard lângă altare –
Pe când bolta-n fundul
Domei stă întunecoasă, mare,
Nepătrunsă de-ochii
roşii de pe mucuri ostenite,
În biserica pustie,
lângă arcul în perete,
Îngenuncheată stă pe trepte o copilă ca un
înger;
Pe-a altarului icoană
în de raze roşii frângeri,
Palidă şi mohorâtă
Maica Domnului se vede.
O făclie e înfiptă
într-un stâlp de piatră sură;
Lucii picături de
smoală la pământ cad sfârâind
Şi cununi de flori
uscate fâşâiesc amirosind
Ş-a copilei rugăciune
tainic şopotit murmură.
Cufundat în întuneric,
lâng-o cruce mărmurită,
Într-o umbră neagră,
deasă, ca un demon El veghează,
Coatele pe braţul
crucii le destinde şi le-aşează,
Ochii cufundaţi în
capu-i, fruntea tristă şi-ncreţită.
Şi bărbia lui s-apasă
de al pietrei umăr rece,
Părul său negru ca
noaptea peste-al marmurei braţ alb;
Abia candela cea tristă
cu reflectul ei roz-alb
Blând o rază mai aruncă
ce peste-a lui faţă trece.
Ea un înger ce se roagă
– El un demon ce visează;
Ea o inimă de aur – El
un suflet apostat;
El, în umbra lui
fatală, stă-ndărătnic rezemat –
La picioarele Madonei,
tristă, sfântă, Ea veghează.
Pe un mur înalt şi rece
de o marmură curată,
Albă ca zăpada iernii,
lucie ca apa lină,
Se răsfrânge ca-n
oglindă a copilei umbră plină –
Umbra ei, ce ca şi
dânsa stă în rugă-ngenuncheată.
Ce-ţi lipseşte oare
ţie, blond copil cu-a ta mărire,
Cu de marmur-albă faţă
şi cu mâinile de ceară,
Văl – o negură diafană
mestecată-n stele; – clară
E privirea-ţi inocentă
sub a genelor umbrire;
Ce-ţi lipseşte să fii
înger – aripi lungi şi constelate.
Dar ce văd: Pe-a umbrei
tale umeri vii ce se întinde?
Două umbre de aripi ce
se mişcă tremurânde,
Două aripi de umbră
către ceruri ridicate.
O, nu-i umbra ei aceea
– este îngeru-i de pază;
Lângă marmura cea albă
văd fiinţa-i aeriană.
Peste viaţa-i inocentă,
viaţa lui cea sântă plană,
Lângă dânsa el se
roagă, lângă ea îngenunchează.
Dar de-i umbra ei aceea
– atunci Ea un înger este,
Însă aripile-i albe
lumea-a le vedea nu poate;
Muri sfinţiţi de-a
omenirii rugăciuni îndelungate
Văd aripile-i diafane
şi de dânsele dau veste.
Te iubesc! – era să
strige demonul în a lui noapte,
Dară umbra-naripată a
lui buze le înmoaie;
Nu spre-amor –
spre-nchinăciune el genunchii-şi încovoaie
Şi ascultă dus din lume
a ei dulci şi timizi şoapte.
……………………………………………………………..
Ea? – O fiică e de
rege, blondă-n diadem de stele,
Trece-n lume fericită,
înger, rege şi femeie;
El? – răscoală în
popoare a distrugerii scânteie
Şi în inimi pustiite
seamănă gândiri rebele.
Despărţiţi de-a vieţii
valuri, între el şi între dânsa
Veacuri sunt de
cugetare, o istorie, un popor,
Câteodat’ – deşi arare
– se-ntâlnesc, şi ochii lor
Se privesc, par a se
soarbe în dorinţa lor aprinsă.
Ochii ei cei mari,
albaştri, de blândeţe dulci şi moi,
Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri
furtunoşi!
Şi pe faţa lui cea
slabă trece-uşor un nour roş –
Se iubesc… Şi ce
departe sunt deolaltă amândoi!
A venit un rege palid,
şi coroana sa antică,
Grea de glorii şi
putere, l-a ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare
ea piciorul de-ar fi pus
Şi în mâna-i
însceptrată, mâna ei îngustă, mică.
Dară nu – mute rămas-au
buzele-i abia deschise,
Mută inima în pieptu-i,
mâna ei trasă-ndărăt.
În a sufletului taină,
ea iubea. Clar şi încet
Se ivea faţa de demon
fecioreştile ei vise.
Ea-l vedea mişcând
poporul cu idei reci, îndrăzneţe;
Ce puternic e – gândi
ea, cu-amoroasă dulce spaimă;
El prezentul îl
răscoală cu-a gândirilor lui faimă
Contra tot ce grămădiră
veacuri lungi şi frunţi măreţe.
El ades suit pe-o
piatră cu turbare se-nfăşoară
În stindardul roş şi
fruntea-i aspră-adâncă, încreţită,
Părea ca o noapte
neagră de furtuni acoperită,
Ochii fulgerau şi
vorba-i trezea furia vulgară.
…………………………………………………
Pe-un pat sărac asudă
într-o lungă agonie
Tânărul. O lampă-ntinde
limb-avară şi subţire,
Sfârâind în aer bolnav.
– Nimeni nu-i ştie de ştire,
Nimeni soarta-i
n-o-mblânzeşte, nimeni fruntea nu-i mângâie.
Ah! acele gânduri toate
îndreptate contra lumii,
Contra legilor ce-s scrise, contra
ordinii-mbrăcate
Cu-a lui Dumnezeu
numire – astăzi toate-s îndreptate
Contra inimii murinde,
sufletul vor să-i sugrume!
A muri fără speranţă!
Cine ştie-amărăciunea
Ce-i ascunsă-n aste
vorbe? – Să te simţi neliber, mic,
Să vezi
marile-aspiraţii că-s reduse la nimic,
Că domnesc în lume rele
căror nu te poţi opune,
C-opunându-te la ele,
tu viaţa-ţi risipeşti –
Şi când mori să vezi
că-n lume vieţuit-ai în zadar:
O astfel de moarte-i
iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud nici e cu
putinţă. Simţi că nimica nu eşti
Şi acele gânduri negre
mai nici a muri nu-l lasă.
Cum a intrat el în
viaţă! Cât amor de drept şi bine,
Câtă sinceră frăţie
adusese el cu sine!
Şi răsplata? –
Amărârea, care sufletu-i apasă.
Dar prin negurile
negre, care ochii îi acopăr,
Se apropie-argintoasă
umbra nalt-a unui înger,
Se aşează lin pe patu-i; ochii lui orbiţi de
plângeri
Ea-i sărută. – De pe
dânşii negurile se descopăr…
Este Ea. C-o mulţămire
adâncă, nemaisimţită,
El în ochii ei se uită.
– Mândră-i de înduioşare;
Ceasul ultim îi împacă
toată viaţa-i de durere;
Ah! şopteşte el pe
moarte – cine eşti ghicesc, iubită.
Am urmat pământul ista,
vremea mea, viaţa, poporul
Cu gândirile-mi rebele
contra cerului deschis;
El n-a vrut ca să
condamne pe demon, ci a trimis
Pre un înger să
mă-mpace, şi-mpăcarea-i… e amorul.