În vremi demult trecute… de Mihai Eminescu
În vremi demult
trecute…
de Mihai Eminescu
În vremi demult
trecute, când stelele din ceruri
Erau copile albe cu părul blond şi des
Şi coborând pe rază
ţara lor de misteruri
În marea cea albastră
se cufundau ades;
Când basmele iubite
erau înc-adevăruri,
Când gândul era pază de vis şi de
eres,
Era pe lumea asta o
mândră-mpărăţie
Ce-avea popoare mândre,
mândre cetăţi o mie.
Domnea în ea atuncea un
împărat prea mare,
Bătrân, cu ani o sută
pe fruntea lui de nea,
Şi mâna lui zbârcită,
uscată însă tare,
A ţărilor lungi frâuri
puternic le ţinea.
Şi ţările-nflorite
şi-ntunecata mare
La glasul lui puternic
gigantic se mişca.
Dar nu se miră lumea de
braţu-i ce supune,
Ci de a lui adâncă şi
dreaptă-nţelepciune.
În sala cu muri netezi
de-o marmoră de ceară,
Pe jos covoare mândre,
cu stâlpi de aur blond,
Cu arcuri ce-şi ridică
boltirea temerară,
Cu stele, ca flori roşii pe-albastrul ei
plafond,
Cu arbori ce din iarnă
fac blândă primăvară
Şi-ntind umbre cu miros
pe-a sălii întins rond,
Acolo sta-mpăratul… –
boierii lui de sfat –
Pe tronu-i de-aur roşu
sta mut şi nemişcat.
Ca aripi de lebede
mari, albe, undoioase,
Pletele argintoase pe
umerii-cădea
Şi barba lui cea lungă
pe piept îi cădea deasă,
Dar ochii, stele negre,
întunecaţi sclipea;
Sprincenele-i bătrâne
se-ntunecau stufoase,
În mână sceptru de-aur,
povara lui cea grea,
Pe fruntea lui cea
ninsă de aur diadem –
Părea c-aşteaptă a
morţii întunecos problem.
Boierii dimprejuru-i pe
scaune de-onoare,
Păreau că-s zile stinse pierdute în
trecut,
Cu feţele lor palizi ca
raza cea de soare,
Cărunţi, cu bărbi albe
pe pieptul cel tăcut;
Pe frunţi ce grămădise
a anilor ninsoare,
Pe umerii lor vremea cu
paşi mari a trecut.
Ca zilele alb stinse,
ei din trecutul lor
Priveau la acel soare
ce le-a lucit cu dor.
Deodată împăratul din
tronul lui se scoală
Ca regele pustiei din
stânca de granit;
În curte oastea sună
cântarea triumfală.
Poporul o aude
mişcându-se-miit.
Din muri, din stâlpii
netezi, stindardele de fală
Desfăşurate tremur la
zgomotul ivit.
Lui glasul îi tremură…
dar răspicat şi blând
Vorbe mărgăritare
le-nşiră tremurând.
– Vremea pe ai mei
umeri s-a grămădit bătrână.
Din oase şi din vine a
stors a vieţii suc
Şi slabă şi uscată e
împărăteasca-mi mână.
Brad învechit prin
stânci pe tronu-mi mă usuc,
Curând va-ntinde
moartea mantaua ei cea brună
Pe mine… Şi suflarea-mi
aripile-i o duc.
Cu rece-agheasmă
moartea fruntea mea o sfinţeşte
Şi inima-mi bătrână
bătăile-şi răreşte.
Şi sufletu-mi
pân-n-a-ntins umflatele-i aripe
Spre-a stelelor imperiu
întins ca şi un cort,
Nainte până corpu-mi să
cadă în risipe,
Nainte de-a se rupe a
vieţii mele tort,
Rog cerul să-nmulţească
hotarnicele clipe,
S-urnesc pe umeri
tineri imperiul ce-l port –
Pe-a fiului meu umeri
voi pune pân- trăiesc
Imperiul gigantic,
purpuru-mpărătesc.
Dar viaţa are multe
alunecuşuri rele,
Prea-mbie pe oricine cu
chipul ei cel drag
Şi frâurile lumii să i
se pară grele,
Din mâni el să le scape
la al domniei prag;
Căci zilele-unui rege
primejdii au în ele –
El poate să aleagă-a
plăcerilor şirag
Ş-atunci devine umbră –
pe mână de mişei
Cad frâiele şi dânşii
duc lumea cum vor ei.
Nainte de a pune pe
brunele lui plete
Coroana mea de aur – eu
voi ca să-l încerc.
Nu voi ca să se lase
plăcerilor şirete
Ce strâng în lanţ de
roze a cugetării cerc;
Nu voi ca lumea asta cu
visuri să-l îmbete,
Căci cei mai mulţi din
oameni după nimic alerg –
Să vadă-n cartea lumii
un înţeles deschis,
Căci altfel viaţa-i
umbră şi zilele sunt vis.
De-aceea înainte de-a
morţii-mi sântă oră
V-am adunat, pe-al
vieţii-mi mintos areopag.
De-acolo de-unde râuri
spumoase se coboară
În umbra-ntunecoasă a
codrilor de fag,
Pe muntele gigantic ce
fruntea şi-o strecoară
Prin nori până la soare –
trăieşte-un bătrân mag.
Când încă eram tânăr,
el tot bătrân era:
Al vremilor curs
vecinic nu-l poate turbura.
În fruntea lui e
strânsă un ev de-nţelepciune.
Viaţa lumii toate în
minte-i a-ncăput.
Trecutul… viitorul el poate-a
ţi le spune;
Bătrânu-i ca şi vremea
cea fără de-nceput
Şi soarele din ceruri
la glasu-i se supune,
Al aştrilor mers
vecinic urmează ochiu-i mut.
De-aceea voi ca dânsul
pe fiul meu să-nveţe
Cari cărări a vieţii-s
deşarte, cari măreţe.
Dar el din a lui munte
în veci nu se coboară,
Căci nu vrea ca să
piardă din ochi a lumii căi.
Ca nu cumva măsura, cu
care el măsoară,
În lipsa-i să se
schimbe… şi el, întors din văi,
Silit ca să înceapă din
începutu-i iară,
Să nu poată s-oprească
gândirea celor răi.
Şi cine-enigma vieţii
voieşte s-o descuie,
Acela acel munte pe jos
trebui să-l suie.
Cu buclele lui negre,
ce mândre strălucite!
Cu faţa lui cea trasă,
ce dureros de pal!
Cu ochii mari ce-şi
primblă privirile-i unite,
C-o frunte-n bucle-şi
pierde puternicu-i oval –
Astfel feciorul tânăr
pe cugetu-i ţintit el.
Stă rezemat de pragul
auritului portal:
A tatălui său vorbă
aude şi se-nchină –
Un semn că se supune măsurii ce-o
destină.
S-apropie cu pasuri
modeste, line, rare
Şi umil îngenunche pe
treapta de la tron:
– Pe mâne, pe când
noaptea v-aprinde blându-i soare,
Când clopotul va plânge
cu-al serei dulce ton,
Atunci eu mă voi duce,
pe calul pag călare,
M-oi duce pân-la poala
a muntelui Pion
Ş-apoi pe jos de-acolo
eu muntele-am să sui,
Ca gândurilor mele
aripi să le pui.
Aripi, ca să ştie ce e
deşertăciunea:
Să treacă ale lumii
curs mizer şi meschin,
Ca pasul vieţii-mi
toate să-l ducă-nţelepciunea,
Ca sigur să calc calea
vieţii cea de spini,
Ca tot ce eu voi face
să fie fapte bune,
Să n-ascult decât
glasu-adevărului senin;
Şi sarcina vieţii-mi să
fie cât de grea,
Voi şti s-urmez,
părinte, cu râvnă calea ta.
Retras în sală mare de
marmură trandafirie,
Încins în strălucitul
şi negrul lui talar,
Privirea lui o-nalţă
pe-a cerului câmpie
Şi cugetul lui zboară
în lumi fără hotar.
Şi gând cu gând
se-mbină în lungă reverie,
Şi buzele-i se mişcă
c-un zâmbet blând, amar,
Şi sufletul îl împlu
dorinţe nemărginite,
Ca marea de adânce cu
valurile uimite.
Ce sufletu-i doreşte se-ntreabă şi nu
ştie,
Se uită-n stele, în
lună, ce ca un vis de-argint
Cu faţa ei cea blondă
lungi nourii sfâşie
Şi visuri lungi
gândirea i-o-mbată şi i-o mint.
Aripa unui înger el
simte că-l mângâie
Şi neteda lui frunte
o-atinge tremurând –
Şi gâtul ăstui înger ar
vrea ca să-l cuprindă,
Cu el să zboare-n ţara
steloasă şi întinsă.
„Spun mite – zice
singur – că orice om în lume
Pe-a cerului nemargini
el are-o blândă stea,
Ce-n cartea veciniciei e-unită cu-a lui nume,
Că pentru el s-aprinde
lumina ei de nea;
De-aceea întreb
gândirea-mi ca să-mi răspund-anume
Din marea cea albastră,
care e steaua mea?
E-acel trandafir roşu,
ce mut-duios-uimit
Luceşte-un gând de aur
deasupra-mi în zenit?
Un om se naşte – un
înger o stea din cer aprinde
Şi pe pământ coboară în
corpul lui de lut,
A gândurilor aripi în
om el le întinde
Şi pune graiul dulce în
pieptul lui cel mut.
O candelă a vieţii, de
cer steaua depinde
Şi umblă scriind soarta
a omului născut.
Când moare a lui
suflet, aripile şi-a-ntins
Şi reînturnând în
ceruri pe drum steaua a stins.
Dar ce e acea steauă?
E-o candelă aprinsă,
De-a cerului mari
valuri e dusă pe-al ei drum?
E-o pară aurită de-a
firii pom suspinsă
Ce cade scuturată de-a
morţii lung samum?
Şi dacă e o lume
puternică, întinsă,
De viaţa mea-i legată
viaţa unei lumi?
Pe capul meu şi-ntoarce
destinurile sale,
Când mor ea cade
stinsă-ntr-a caosului vale?
De ce de-a mea viaţă o
lume e legată,
De ce un înger palid
din cer s-a coborât,
Ca trupul meu să-nvie
cu flacăra-i curată,
De ce-un geniu coboară
în corpul cel urât,
De ce orice fiinţă din
cer e condamnată
O viaţă să petreacă în
scutece vârât?
Cine prescrie legea la
orice înger blând
Ca-n viaţa-i să coboare
o dată pe pământ?”
Şi murii netezi, roşii,
de marmură curată
Lumina lunii blânde în
sală o răsfrâng,
Şi aeru-mprejuru-i,
lumina-i colorată,
Căci razele se-mbină,
se turbură, se frâng,
Şi-n dulcea atmosferă
uimită, purpurată
S-aud glasuri uşoare ca
arfe care plâng.
Dar nu-i sunet aievea…
ci-a gândurilor sale
Glas tremurat şi dulce
îi răspundea cu jale:
„Când Dumnezeu creează
de geniuri o ceată
Să cerce vrea p-oricare
de-i rău ori de e bun,
Căci nu vrea să mai
vadă cum a văzut odată
Că cete rele d-îngeri
la glas nu se supun,
Că cerul îl răscoală cu mintea turburată
Pân-ce trăsniţi se
prăval în caosul străbun;
De-aceea în om ce
naşte, din îngeri orişicare
O dată-n vecinicia-i
coboară spre cercare.
Când sună-n viaţa lumii
a miezenopţii oră,
Atunci prin ceruri
îmblă zâmbind amorul orb,
De îngeri suflete-albe văzându-l
se coloră
Şi ochii lor albaştri
privirea lui o sorb;
Plecând spre pământ
ochii ei timizi se-namoră
În pământeşti fiinţe cu
fragedul lor corp,
Şi prin a lumii vamă
cobor bolnavi de-amor
În corpurile de-oameni
ce-aştept venirea lor.
Dar pân-ce corpu-n lume
un înger îl cuprinde,
Deasupra vămii lumii pe
luminoase căi
Imperiul lui cel mare o
stea în cer aprinde –
Acolo el domneşte,
lăsând a lumii văi.
Dar de viaţa-i lumească
domnia-n cer depinde:
De-i rău, steaua
s-aruncă în noaptea celor răi
Şi lumile nestinse pe-a
cerului cununi
Imperii sunt întinse a
îngerilor buni.
Abia părăsesc unii a
domei mari pilaştri,
Abia părăsesc cerul şi
înfloritu-i cort,
Abia au vreme-a pierde
puternicii lor aştri.
Coboară-n lume, află
amorul lor că-i mort.
Atunci îl iau în braţe
şi luminând albaştri
În lumea lor bogată cu lacrimi ei îl port
–
Sunt îngeri blânzi şi
timizi, aşa nevinovaţi
Încât în astă lume nu
trebuiesc cercaţi.
A unui înger palid
ursita pământească
Legată e de soarta
corpului ce-l aleg.
Atârnă de viaţă domnia
lor cerească:
Ce seamănă în lume, în
stele ei culeg;
Nefericiţi adesea, ce-o
soartă-mpărătească
Un om ce-i născut mare
în lume îşi aleg;
Un împărat puternic dar
înfocat când moare;
O stea urieşească în
caos se coboară.
Dar în acest cer mare
ce-n mii de lumi luceşte
Tu nu ai nici un înger,
tu nu ai nici o stea.
Când cartea lumii mare
Dumnezeu o citeşte
Se-mpiedică la cifra
vieţii-ţi făr-să vrea.
În planu-eternităţii
viaţa-ţi greşeală este,
De zilele-ţi nu este
legat-o lume-a ta.
Genii beau
vinu-uitării, când se cobor din ceruri:
Deschise-ţi-s,
nebându-l, a lumilor misteruri.
Greşeli, de astea-n
lume se-ntâmplă-adesea multe
Şi-ncurcă a veciniciei
mult înţeleptul plan.
Găseşti în lume oameni
cu minţile oculte
Cari cunosc a lumii
gândire de titan;
Să ştii însă că oamenii
în veci nu vor s-asculte
Şi-n basme au un nume: li zice
năzdrăvan.
La gânduri uriaşe a lor
minte asudă.
Da oamenii-i înconjor
şi nu vor să-i audă.
Deşi rari şi puţini-s,
lumea nu va să-i vază.
Viaţa lor e luptă, când
mor se duc neplânşi.
Ei n-au avut la leagăn
un blând înger de pază
Şi-a lor ochi de durere
sunt turbure, şi stinşi;
Dară deşi blânzi îngeri
nu-şi varsă a lor raze
În sufletul lor, totuşi
ei mari îs şi distinşi,
Căci Dumnezeu în lume
le ţine loc de tată
Şi pune pe-a lor frunte gândirea lui
bogată.
Dar e un înger palid cu
lungi aripi şi negre,
În aste firi măreţe în
veci e-namorat.
Păcat numai c-amoru-i
stinge sisteme-ntrege,
Întorsul lui omoară
p-oricine l-a ascultat,
Seducător trimite
plăcerile alegre
Şi de asculţi
cântarea-i geniu-ţi e sfărâmat.
A celor trecătoare în
mâna lui e soarte,
Frumosu-i ca nealţii şi
numele-i e: Moarte!
De-aceea să n-asculţi
tu sublima lui cântare,
Căci morţi-s pe vecie acei
ce o ascult,
În fiecare secol un alt
amant el are
Şi cel care-l iubeşte
rămâne-n veci ocult.
Ascultă glasu-mi rece:
eu sunt un seraf mare.
De Domnul eu trimesu-s,
căci te iubeşte mult,
Să scap a ta fiinţă de
caosu-i imens –
Eu în glasul
gândirii-ţi am pus acesta sens.
Că dincolo de groapă
imperiu n-ai o lume,
De asta ţie n-are de ce să-ţi pară rău;
A geniului imperiu:
gândirea lui – anume;
A sufletului spaţiu e
însuşi el. Ca grâu
Vei semăna în ceruri a
gândurilor sume
Şi-atunci realizate vor
fi, vor sta mereu.
Că-n lumea dinafară tu
nu ai moştenire,
A pus în tine Domnul
nemargini de gândire.
În aste mari nemargini
unde gândiri ca stele
Lin înfloresc, miriade
s-amestecă, contrag;
Zidite-n dome mândre,
de cugetări castele
Se dărâmă la suflarea-ţi
şi-n taină se desfac
Sau la dorinţa-ţi numai
se mişcă ca mărgele
Şi sun cântări, ce
vibră – se-ntunecă şi tac;
Astă nemărginire de
gând ce-i pusă-n tine
O lume e în lume şi în vecie ţine.
Când mintea va cuprinde
viaţa ta lumească,
Când corpul tău
cădea-va de vreme risipit,
Vei coborî tu singur în
viaţa-ţi sufletească
Şi vei dura în spaţiu-i
stelos nemărginit:
Cum Dumnezeu cuprinde
cu viaţa lui cerească
Lumi, stele, timp şi
spaţiu ş-atomul nezărit,
Cum toate-s el şi
dânsul în toate e cuprins,
Astfel tu vei fi mare
ca gândul tău întins.
De-astă viaţă mândră de
vrei să ai o ştire,
Gândeşte num-atuncea la visuri şi la somn,
Ca mort e corpul rece
în noapte, nesimţire,
Pe creaţiuni bogate
sufletul este domn;
În ocean de stele, prin
sori, nemărginire,
El îmblă, risipeşte
gândirile prin somn;
Deşi nu sunt aievea
aceste lumi solare,
El tot le vede, simte,
le-aude şi le are.
Când omul risipitu-i,
un lut fără suflare,
Sufletul în afară
rămâne surd şi orb:
Un cântec fără arpă, o
rază fără soare,
Un murmur fără ape, e suflet
fără corp,
Dar înăuntru-i este o
lume-ntinsă mare,
Aievea-i pentru dânsul.
Cum picături ce sorb
Toate razele lumii
într-un grăunte-uimit,
În el îs toate, dânsul
e-n toate ce-a gândit.
Seraful îşi sfârşise
vibrata-cugetare,
Gândirea tace-asemeni
în fiul de-mpărat,
Şi galbenă ca gheaţa
ruptă din nori răsare
Luna şi trece moartă pe
cortu-înnourat
Şi cerul nori gândeşte,
nori mari de răzbunare.
Ce vor să biciuiască
pământul răsculat
Şi noaptea-înşiră
ceasuri pe firu-i incolor.
Ca râul care-şi mână
trecutu-n viitor.