Făt-Frumos din tei de Mihai Eminescu

Făt-Frumos din tei

de Mihai Eminescu

                        – „Blanca, află că din leagăn

                        Domnul este al tău mire,

                        Căci născută eşti, copilă,

                        Din nevrednică iubire.

                        Mâni în schit la sfânta Ana

                        Vei găsi la cel din stele

                        Mângâierea vieţii tale,

                        Mântuirea feţei mele.”

                        – „Nu voi, tată, să usuce

                        Al meu suflet tânăr, vesel

                        Eu iubesc vânatul, jocul;

                        Traiul lumii alţii lese-l.

                        Nu voi părul să mi-l taie,

                        Ce-mi ajunge la călcâie,

                        Să orbesc cetind pe carte

                        În fum vânăt de tămâie.”

                        – „Ştiu mai bine ce-ţi prieşte,

                        Las’ de-a lumii orice gând,

                        Mâni în zori de zi pleca-vom

                        Către schitul vechi şi sfânt.”

                        Ea aude – plânge. – Parcă

                        Îi venea să plece-n lume,

                        Dusă de pustie gânduri

                        Şi de-un dor fără de nume.

                        Şi plângând înfrână calul,

                        Calul ei cel alb ca neaua,

                        Îi netează mândra coamă

                        Şi plângând îi pune şeaua.

                        S-avântă pe el şi pleacă

                        Păru-n vânturi, capu-n piept,

                        Nu se uită înainte-i,

                        Nu priveşte îndărăt.

                        Pe cărări pierdute-n vale

                        Merge-n codri făr’ de capăt,

                        Când a serei raze roşii

                        Asfinţind din ceruri scapăt.

                        Umbra-n codri ici şi colo

                        Fulgerează de lumini…

                        Ea trecea prin frunza-n freamăt

                        Şi prin murmur de albini;

                        În mijloc de codru-ajunse

                        Lângă teiul nalt şi vechi,

                        Unde-izvorul cel în vrajă

                        Sună dulce în urechi.

                        De murmur duios de ape

                        Ea trezit-atunci tresare,

                        Vede-un tânăr, ce alături

                        Pe-un cal negru stă călare.

                        Cu ochi mari la ea se uită,

                        Plini de vis, duioşi plutind,

                        Flori de tei în păru-i negru

                        Şi la şold un corn de-argint.

                        Şi-ncepu încet să sune,

                        Fermecat şi dureros –

                        Inima-i creştea de dorul

                        Al străinului frumos.

                        Părul lui i-atinge părul

                        Şi atunci c-obrazul roş

                        Ea apleacă gene lunge

                        Peste ochii cuvioşi.

                        Iar pe buze-i trece-un zâmbet

                        Înecat, fermecător,

                        Care gura abia-i deschide,

                        Cea uscată de amor.

                        Când cu totului răpită

                        Se-ndoi spre el din şale,

                        El înceată din cântare

                        Şi-i grăi cu grai de jale,

                        Ş-o cuprinde de călare –

                        Ea se apără c-o mână,

                        Însă totuşi lui se lasă,

                        Simte inima că-i plină.

                        Şi pe umărul lui cade

                        Al ei cap cu faţa-n sus;

                        Pe când caii pasc alături,

                        Ea-l privea cu suflet dus.

                        Numai murmurul cel dulce

                        Din izvorul fermecat

                        Asurzeşte melancolic

                        A lor suflet îmbătat.

                        Lun-atunci din codri iese,

                        Noaptea toată stă s-o vadă,

                        Zugrăveşte umbre negre

                        Pe câmp alb ca de zăpadă.

                        Şi mereu ea le lungeşte,

                        Şi urcând pe cer le mută,

                        Dar ei trec, se pierd în codri

                        Cu viaţa lor pierdută.

                        La castel în poartă calul

                        Stă a doua zi în spume,

                        Dar frumoasa lui stăpână

                        A rămas pierdută-n lume.