Antropomorfism de Mihai Eminescu

Antropomorfism

de Mihai Eminescu

                        În poiata tăinuită ca-n umbroasă zăhăstrie,

                        Trăia puica cea moţată cu penetul de omăt;

                        Nu-i cucoş în toat-ograda, ce de-iubire căpiat

                        S-urmărească insolenter inocenta ei junie.

                        Ce cochetă e copila, cu ce graţie ea îmblă?

                        Şi ce stele zugrăveşte în nisip cu dulcea-i labă –

                        O găină virtuoasă, o găină prea de treabă,

                        Cu evlavie ea cată fire de-orz şi coji de jimblă.

                        Dară cine să admire a ei nuri şi tinereţe?

                        Boul chior, ce vede numai jumeta din a lui paie?

                        Ah! în inima-i fecioară simte-o tainică văpaie

                        Pentru cucurigul dulce din cântări de dimineaţă.

                        Pierde gustul de mâncare, scormoleşte, de ţi-i milă,

                        În pământ ca să găsească chipul cel dorit într-una,

                        Sau se primblă visătoare, noaptea căutând în lună

                        A lui umbră luminoasă – melancolica copilă!

                        O găină-mbătrânită, venerabilă matroană,

                        Ce demult e schivnicită de lumeşti deşertăciuni,

                        Ea îi spune-ale ei taine, ca la raza-nţelepciunii

                        Să găsească mângâiere pentru-a gândurilor goană.

                        Iar călugăriţa veche, ce demult era iertată,

                        Ce demult se dezvăţase de plăcerile d-iubire,

                        Ea cu limba ascuţită cleveteşte-ntreaga fire –

                        Contra demoralizării propovăduie-nfocată.

                        – Ah – îi zise mititica – nu priveşti la rândunele,

                        Cum din cuib scot puii capul, se cutează pe ulucuri

                        Şi apoi la miezul nopţii îi aud făcând buclucuri,

                        Sărutându-se cu ciocul, drăgostindu-se între ele.

                        – Soartă-avem nefericită – îi răspunse-atunci bătrâna:

                        Nu-i găină rândunica, rândunoiul nu-i cucoş.

                        Necredinţa lor ştiută-i; aspri, răi, tiranicoşi,

                        Ei trezesc viaţa-n inimi şi apoi o învenină.

                        Numai flori-s fericite, căci pe aceeaşi trupină

                        E pistilul feciorelnic şi staminul bărbătesc;

                        Sub perdele verzi de frunze, se-mpreun şi se iubesc,

                        Chipul junelui din floare c-odoranta lui virgină.

                        Dar cucoşul – ce netrebnic! nestatornic! – este drept:

                        Când el suliţa iubirii în adâncu-ţi suflet bagă,

                        Te simţi dusă chiar în ceruri – uiţi pe-o clipă lumea-ntreagă,

                        Dar pe urmă gelozia sfarmă inima-ţi din piept.

                        Căci pe urmă el te lasă, tristă, slabă, văduvită.

                        Cu aripile-ostenite ziua, noaptea stai pe ouă;

                        Mori de sete şi de foame, nici un sâmbure de rouă,

                        Nici priviri de-amor n-aruncă la sărmana eremită.

                        Ci mai bine nu mai intre în gândirea ta virgină

                        Visele înşelătoare de iubire şi plăcere –

                        Vin- să-nveţi înţelepciunea, a naturii-adânci mistere

                        Şi a stelelor mari drumuri, ce viitorul îl lumină.

                        Cum vorbeau înţelepţeşte, ce s-audă şi să vadă?

                        După gard străin cucoşul se preumblă-ncet turceşte.

                        Puicii-i trece-ndată pofta de-a vorbi filosofeşte,

                        Ea ascultă cu iubire cucoşeasca serenadă.

                        Ah, amorul îi pătrunde prin ureche; în van bătrâna

                        O ciupeşte-n cap cu ciudă, vrea s-o ţie de aripă;

                        Ea se smulge şi aleargă tremurândă într-o clipă,

                        Printre gard priveşte dulce l-arătarea lui păgână.

                        Iar bătrâna cruce-şi face cu-a ei labă şi gândeşte:

                        „Tinereţe, tinereţe!” şi oftând intră-n poiată;

                        Apărată de-ntuneric ipocrita cea şireată

                        Pe un pui nevârstnic încă alterată-l pricăjeşte.

                        Unde este învăţatul cu talent fonognomonic

                        Să compună un compendiu despre blândele impresii,

                        Ce un sunet numa-l naşte în simţirile miresei,

                        Cum un cucurigu poate fi adânc, duios, demonic?!

                        Ce simţiri eroici, mândre, reprezintă cucurigul,

                        Cât curagi – ce osebire de-al găinii cotcodac;

                        Ce frumos îi şede creasta ca un roşu comanac.

                        De dorinţă se-nfierbântă, de amor o trece frigul!

                        Şi maximele bătrânei pe-o ureche toate-i iese,

                        Cum intrară pe cealaltă. Sfătuiri contra iubirii

                        O-nvăţară ce-i iubirea. Ştie-atât că c-o privire

                        Galişă poate să prindă pe paşaua ce-şi alese.

                        Ş-astfel ea făcând la planuri se-nvârteşte prin ogradă

                        Şi trezeşte-n bucuria-i, din gândire somnoroasă,

                        Pe-un clapon, mâhnit călugăr, cu-arătare pântecoasă,

                        Fără creasta de mândrie, fără glas şi fără coadă.

                        Şi făcând un paa! angelic, îl întreabă de nu-i frate,

                        De nu-i văr cu Don Juanul ce cânta de gard dincolo.

                        Dar monahul cel sinistru zise tragic: – „O! Apollo

                        Mă ferească să fiu rudă cu-aste firi întunecate.

                        Nu! pe mine preoteasa zeităţii pământene

                        Lângă focul cel de jertfă, pe altar de cărămidă,

                        M-a lipsit de demnitatea de cucoş – ca să-mi surâdă

                        În a mea lipsă de patimi a lui Plato fenomene.

                        Cu privirea mea cea castă, de-nteres ne-nfluenţată,

                        Văd în lume şi în lucruri numai sâmburul ş-ideea;

                        Prototipu-l văd în toate, şi cu-a geniului scânteie

                        Văd cucoşul lui Mohamed cu-arătare luminată.

                        În sublime revelaţii a misterului etern,

                        Mulţămesc vestalei groase ce-mi creă această soartă;

                        Dumnezei or s-ospăteze umbra mea când va fi moartă,

                        Închin viaţa-mi cugetării – un Pitagora modern!”

                        El reintră în chilie, iar puicuţa stă pe gânduri,

                        Şi mereu prin minte-i îmblă demnitatea de cucoş:

                        „Ce-i lipseşte lui Chirilă, ce au verii lui fieroşi

                        Şi el n-are?” Astfel dânsa meditând îmblă pe scânduri.

                        Dar îi bate inimioara. Ea la gard se duce iarăşi,

                        Să privească iar la idol, cu-a lui pas de maiestate,

                        Creasta roşă, pieptu-n care inima bărbată bate.

                        Cum ar vrea ea ca să-l aibă de-al juniei ei tovarăş!

                        Cum se teme ea acuma!… El o vede ş-o salută.

                        Ochii-i ard şi el îi spune măguliri cavalereşti

                        „Nu! – el zice în ton liric – pentru flăcări cereşti

                        Nu există îngrădire, cât de naltă e trecută”.

                        Vrea să zboare; dar Sibylla cu a măturii magie,

                        Ea, ce poartă grija scumpă pe-al vestalelor palat,

                        Îl loveşte şi alungă cavaleru-naripat…

                        Şi în urma lui puicuţa se uita cu nebunie.

                        Suferinţele lui Werther se urmează-n pieptu-i toate,

                        Deşi nu ca el eroic vrea cucoşul să s-ucidă;

                        El iubeşte – ea socoate cum portiţa să-i deschidă,

                        Dar ruşinea-i virginală de la scopu-i o abate.

                        „Nu, nu! Ca din întâmplare, ca dincolo rătăcită,

                        Să mă afle cumva noaptea şi să-mi caute chichiţă.”

                        Şi când luna împle noaptea, trist, ea urcă o căpiţă,

                        Sare gardul şi timidă lin păşeşte îndrăgită…

                        Rămâneţi cu bine toate a copilăriei soaţe,

                        Căci instincte tăinuite au învins în ea fecioara.

                        „Ce-am să pierd?, gândeşte dânsa, tot îmi spun de o comoară

                        De păzit grea, ce odată trebuie s-o pierzi în viaţă.”

                        Dar deodată el s-arată – ruşinoasă vrea să zboare,

                        El aleargă după dânsa – cum ar vrea şi cum n-ar vrea;

                        Cum îi place să se lase prinsă. Sub aripa-i grea,

                        Ea se simte fericită, deşi-afectă supărare.

                        – Vrei să fugi?, suspină dânsul, mă urăşti atât de tare?

                        – Te urăsc! surâde dânsa cu-inocentă şireţie,

                        Cum să nu te-urăsc, tirane, când tu vrei să-mi faci rău mie?

                        El jură că nu şi cere botişor de împăcare.

                        Cum să nu-i dea? Poate dânsa să refuze-o rugăciune,

                        Spusă cu delicateţă şi poetic-formulată?

                        S-ar cădea ca să reziste? şede bine? înfocată,

                        Fericită e că pierde ce-ndoieşte preţul iubirii.

                        Ceru-ntinde sus senina-i pânzărie de azur,

                        Ca cusută e cu stele tremurând de-aurul lor grele.

                        Când o-acopăr a lui aripi, când îl simte pe-a ei şale,

                        Inocenţa-i sângerează, i se-ntunecă împrejur.

                        Ţine mult această dulce, amoroasă nerozie.

                        Al ei suflet se topeşte de-ntunericul molatec,

                        Simte pare c-o pătrunde un piron roş de jeratec,

                        Ce-o omoară ş-o turbează, o-ndeliră ş-o sfâşie.

                        Ochişorii şi-i închise, ca topită stă acuma,

                        Şi în vocea ei muiată pipăieşte neînţeles.

                        El o mângâie, o-ncredinţă, că de cer a fost trimes

                        Şi menit ca s-o iubească şi să-i joace dulcea glumă.

                        – Tu! – ea zise – ce frumos eşti, rege-al lumii de găini.

                        Eu te iert! amoru-ţi dulce ca şi miros de garoafă.

                        Şi ca-n vechile tragedii el răspunde-n antistrofă:

                        – Tu eşti Venus în poiată, ochii tăi cereşti lumini.

                        Din istoria puicuţei asta-i partea cea întâie,

                        Asta e icoana scump-a săptămânilor de miere;

                        „Poezia-i intervalu-între plăcere şi plăcere” –

                        Optimist filozofează cu cucoşul ce-o tămâie.

                        Dar curând al ei caracter şi simţirea ei naivă

                        Se schimbă-n cochetărie. Cucoşeii cei mai tineri

                        Împlu curtea strălucită a moţatei noastre Vineri

                        Şi la glasul lor subţire ea s-arată milostivă.

                        Al găinăriei-Adonis, cu privirile-ndrăzneţe,

                        Petit-crevé blazat, ironic, cu pasiuni titanomahe,

                        Obiectiv cronicei zilei a găinilor monahe,

                        Pe tipic îi face curte – Lovelace de la coteţe.

                        Cu plăcere ea admite curtea junelui şăgalnic.

                        Orice-obrăznicie, rugă, ea îi trece cu vedere,

                        Ca-n sultanul vechi să-escite gelozie şi durere –

                        Vai! de unde poate crede un sfârşit atât de jalnic!

                        Căci sultanul, care-o crede cum că e necredincioasă,

                        Tânărului Cicisbeo el acum căta pricină.

                        Cu curaj el se ridică, creasta-i roşă se-nvenină

                        Şi lugubru el îi zice: – „Fugi sau mori tu, ticăloase!”

                        Făt-Frumos gâtu-şi îndoaie îndărăt şi îi răspunde:

                        – Nu m-atinge a ta insultă, tu, de-origină plebeu –

                        Diferenţa prea e mare, cine eşti? şi cine-s eu?

                        Eu petrec şi eu fac curte cui voiesc şi orişiunde.

                        -Te-oi sili să lupţi cu mine! iritat strigă sultanul.

                        Îşi zburli penele-n ceafă şi cu furie s-aruncă.

                        Luptă crunt, pe când deoparte stă nefericita pruncă,

                        Urzitoarea Iliadei, ce îşi plânge Don Juanul.

                        Se trântesc, se rup cu ciocul şi mănâncă tăvăleală –

                        Obosesc. Se naşte-acuma pe-o minută armistiţ.

                        Dar curând se-ncaier iarăşi. Don Juanul cel pestriţ

                        Cade-n sânge şi sultanul trâmbiţă pe el cu fală.

                        Iară dona nu trădează ce-n simţire-i se petrece,

                        Nu trădează de-i durere, voioşie, nepăsare –

                        Poate vru să dea preţul părţii cei învingătoare

                        Şi de-aceea rămăsese ca şi marmura de rece.

                        Ci profetic se arată preoteasa culinară –

                        Ia pe mort în poala-i sacră, de-a lui haină îl despoaie;

                        Ea îl spală-n apă sfântă, şi în scumpe măruntaie

                        Pun miresme felurite pentru jertfa mortuară.

                        ‘N-învârtiri misterioase peste focul vetrei sfinte,

                        Ea-l întoarce, curăţindu-l de lumeştile-i păcate.

                        Palamarul ce slujeşte pământească zeitate

                        În Olymp îl ia şi-l duce, jertfa zeilor fierbinte.

                        Şi în râsuri nesfârşite, artificie de glume,

                        În vorbiri spirituale, observaţii învăţate,

                        Despre-a artei culinare mari mistere-ntunecate,

                        În divină nepăsare, ei stau jertfa s-o consume.

                        Vai! de ce nu ţine nimeni o oraţie funebră

                        Şi nu-ntoană-un De profundis pentru soarta-i mucenică!

                        Peste-a raclei porţelane nici o lacrimă nu pică.

                        Inima zeilor lumii, de ingrată, e celebră.

                        Ori n-au fost eroi în lume, înţelepţi şi virtuoşi –

                        Unii-n lupte pentru bine a lor sânge şi-l vărsară,

                        Ceilalţi lângă lampa albă sânta viaţă-şi consumară

                        Să-i lumineze – ca să aibă soarta bietului cucoş?

                        Oare el nu are asemeni soarta oricărei fiinţe?

                        Suferinţele unuia bucurii le sunt altora;

                        Viaţa multora se stinge spre-a hrăni viaţa multora

                        Şi mâncarea reciprocă e-a istoriei fiinţă.

                        Bietul rac! De viu l-aruncă ca să fiarbă-n vinul cald.

                        Câte sufere? – ce-i pasă celui care nu e rac!

                        Ce îi pasă păsăruicii ce munceşte pe-un gândac

                        Sau păianjenul, ce suge capul muştei de smarald.

                        Păsăruica ia în sine simţul, gândul dintr-un greier

                        Ce ucide. Al lui suflet pe-al ei suflet -navuţeşte…

                        Şi cucoşul care moare naşte-n cel ce-l mistuieşte,

                        Cine ştii ce simţ în suflet, cine ştii ce gând în creier.

                        Dar sultanul spre durerea puiculiţei lui naive,

                        Ce-omorî în duel pe-un tânăr de-o speranţă-atât de mare,

                        La răcoare-i pus sărmanul, ca să cugete-n mustrare

                        L-ale codicii penale paragrafe respective.

                        Deci puicuţa văduvită singuric-acum rămâne.

                        ‘N-început îşi plânge soarta şi părea nemângâiată;

                        Dar curând cucoşi mai tineri împlu partea neocupată

                        A duioasei inimioare de amor şi jale pline.

                        Ea învaţă ca să uite. Ca marchiza de Châtelet,

                        Care pe Voltaire bătrânu-nlocui cu Saint-Lambert.

                        Pentru inima-i vicleană cucoşeii nu se cert,

                        Căci din tânăr în mai tânăr în-academia-i îi ié.

                        În curând ea pierde-n curte tot al noutăţii farmec.

                        Nu-i cucoş ce nu-i luase tot ce-o puică poate da,

                        În curând alte găini al ei nimb l-întuneca,

                        Cum odată-l întrecuse, pe Harun, vizirul Barmeg.

                        În zădar le imputează a lor gânduri senzuale.

                        „De – răspunde cu-ironie unul din amanţii foşti –

                        Inima-mi întreag-a ta e – dar ce vrei – noi suntem proşti,

                        Simţul îmblă dup-o carne mai tânără şi mai moale.”

                        În curând cade pe gânduri, deveni curând bigotă;

                        Cum se-ntâmplă, din Phrinee deveni călugăriţă.

                        Limba-i îmblă, ascuţită ca la vechea-i protectriţă –

                        Poiata afuriseşte şi ograda poliglotă.

                        Şi atunci găinăreasa de căderea-i se îndură:

                        Despărţi găinărimea cu viaţă imorală

                        De chilia solitară a puicuţei, ce îşi spală

                        A trecutului păcate prin asceza cea obscură.

                        Ea căta societatea părinţelului Chirilă,

                        A claponului lugubru cu humorul lui de bute;

                        El iubeşte-n ea ideea frumuseţii cei trecute,

                        În matroana desflorită vede încă pe copilă.

                        Ea vedea în înţeleptul cu-arătare reverendă

                        Prototipul cucoşimii, pe-al cucoşilor cucoş,

                        Când cu flori de-oratorie şi cu ochi bisericoşi,

                        Adâncit platonizează în tiradă somnolentă.

                        Astfel dar fini şi dânsa drumul sorţii pământene:

                        Arde lumânarea vieţii până la un căpiţel.

                        Şi acum la bătrâneţe, să-l uzeze şi pe el,

                        Ea drept candelă l-aprinde fiinţei suprapământene.

                        Untdelemnu-n sânt-pretinsa vatră a bigoteriei

                        E acelaşi ce-n amoruri pământene-a licurit;

                        Duhul sfânt în chip de porumb nu din cer s-a pogorât

                        Ci mai jos de brâu l-avuse Iosif şi l-a dat Mariei.

                        Iară voi, ce-n nopţi când luna peste vârfuri de copaci

                        Ca un scut de-argint răsare, împlând lungile alee

                        C-umbre negre şi dungi albe – urmăriţi pe vreo femeie,

                        Supusând sub a ei poale mult mai mult decât doi craci;

                        Voi, ce-uniţi tot universul în zâmbirea minţii scurte,

                        Ce cătaţi gândiri de înger -n-ochii mari, cari vă par

                        Două nopţi însprâncenate, – vie-vă-n minte măcar

                        Cum că demonul din ochii-i e acelaşi de sub burtă.

                        Ah, gândiţi o clipă numai la suliţa cu vârf roş

                        Şi la rana ce o face, sângele-inocent ce-l varsă –

                        Ca să vezi câte iluzii minte inima cea arsă,

                        Pe când dona e-o găină şi seniorul un cucoş.

                        Deci dară, boieri de cinste – că-mi făcui tot boierescul

                        Mai cu rime, mai cu vorbe, când de samă, când de clacă;

                        Am ajuns la deci – mă scarpin – închid cartea mea posacă

                        Şi cu multă plecăciune vi se-nchină