Dona Sol de Mihai Eminescu


Dona Sol
de Mihai Eminescu
                        Te rog rămâi o clipă încă

                        Ca să te strâng duios la piept.

                        Din fericirea mea adâncă

                        Aş vrea să nu mă mai deştept.

                        Şi totuşi, luna iese-n zare,

                        Albeşte zidul nalt şi gol…

                        Dă-mi cea din urmă sărutare

                        Şi încă una, Dońa Sol!



                        Mă-ntrebi cu ochiul tău cuminte

                        Unde mă duc şi ce mă fac,

                        Când de pe ceruri stele sfinte

                        Pătrund în codru, bat în lac.



                        Au nu eşti tu la înălţime

                        Ca steaua vecinicului pol?

                        Pe mine nu mă ştie nimeni,

                        Nici chiar tu însăţi, Dońa Sol.



                        Ades când frunzele pe cracă

                        Şoptesc ca zgomotul de guri

                        Ce se sărută şi se-mpacă

                        În umbr-adâncă de păduri,

                        Eu stau unde pătrunde luna

                        Pe alb izvor, sunând domol;

                        De cântă păsările-ntr-una,

                        De tine-mi cântă, Dońa Sol.



                        Şi pe oglinda mişcătoare

                        Stau de privesc un straniu joc:

                        E apa pururi călătoare

                        Pe chipu-mi ce rămâne-n loc.

                        S-au desprimăvărat pădurea,

                        Suspină păsările-n stol…

                        Şi numai eu, gândind aiurea,

                        Gândesc la tine, Dońa Sol.



                        De ce doresc singurătate

                        Şi glasul tainic de izvor,

                        De ce când codrul frunza-şi bate

                        Adorm pe verdele-i covor?

                        Ca prin lumina cea rărită

                        Prin umbra moale de pristol

                        Să mi se-arate liniştită

                        A ta ivire, Dońa Sol.



                        Să văz cum mâna ta îndoaie

                        În arc o ramură de fag

                        Şi ca Diana cea bălaie

                        Îţi faci în codru mândru prag;

                        Săgeţi de aur pe-al tău umăr,

                        Goneşti vânatul tău în stol,

                        Dar peste frunze fără de număr

                        Nu-mi laşi o urmă, Dońa Sol.



                        Chiar de luceafărul de seară

                        Te tem, căci dulce arde el,

                        Când treci frumoasă şi uşoară

                        În umbra negrului castel…

                        De aş zăcea rănit de moarte,

                        Într-un genunchi eu tot mă scol;

                        Tinzându-mi dreapta de departe,

                        Mă-nchin la tine, Dońa Sol.



                        Când luna trece în uimire

                        Spre-a face-al mărilor ocol,

                        Ea, luminând a mea iubire,

                        Te lumineze, Dońa Sol.