Ca şi Stoa, ce pretinde… de Mihai Eminescu
Ca şi Stoa, ce pretinde…
de Mihai Eminescu
Ca şi Stoa, ce pretinde
Să fim mândri şi integri,
Când plutesc deasupra noastră
Cu-a lor visuri ochii negri;
Ca şi basmele păgâne
De iubire ce-ard himeric
Cu nesaţiul lor de visuri
Şi cu-atâta întuneric;
Când atraşi de a lor noapte
Ne suntem străini de lume,
Duşi pe marginea uitării
De-un avânt fără de nume;
Când gândire nu mai este
Şi când inima e tristă
Şi afară de-acel farmec
Când nimic nu mai există:
Părăsesc şi veac şi ţară
Pentru umeri de femeie
Şi o rog astfel în jeţu-i
Dulce locului să steie,
Să mă pierd privind-o vecinic
De la creştet la picioare,
Mândră ca o-împărăteasă,
Caldă, cu senin de soare,
De pe ochii-i să ridice
Languroase lunge gene,
Să-ngenunchezi înaintea zânei
Venus Anadyomene,
Genele dând întuneric
Voluptos căutăturii,
Iar gropiţele cochete
Dulci râd la mijlocul gurii.