Călin Nebunul de Mihai Eminescu
Călin Nebunul
de Mihai Eminescu
Fost-a împărat odată şi trei fete el avea
Cât puteai privii la soare, da la ele ca mai ba.
Una decât alta este mai
frumoasă de poveste,
Dar din ele – acuma două mai era cum mai era,
Nu că doar ai pute spune cum că – a fost aşa ş-aşa,
Nici o vorbă de poveste, cer cu stele presărat
Nu ajung la frumuseţea ăstor fete de-mpărat.
Dar deşi nu-ţi poţi da vorba despre ele cu cuvântul,
Mintea tot le – atinge umbra, ochii lor i-ajunge gândul,
Dar de cea mai mijlocie nici un gând să n-o măsoare,
E o floare de pe mare, cine-i cată-n faţă moare.
Mulţi feciori de împăraţi, de războinici lăudaţi
Le-au cerut ca s-o li-o dea, ca cu chipul de femeie
Să-mpodoabe c-o icoană viaţa lor cea năzdrăvană,
Da-mpăratul nici gândeşte să le dea
– aşa comoară,
Ale casei lui mai mândre şi mai trainice odoare.
Da-ntr-o sară-n drum de ţară cine dealul mi-l coboară?
Trei feciori voinici de frunte ca trei şoimi voinici de munte,
Vin în zale îmbrăcaţi, pe cai negri – ncălecaţi,
Spiţelaţi, uşori ca vântul, de-o
frumseţe întunecoasă,
Au venit să-i ceară, Doamne, fetele cele frumoase.
Dar mai bine – ar fi să-i ceară tot bielşugul de pe ţară!
Şi ce nu se pun de-i cer trei luceferi de pe cer!
De-ar pute, de n-ar putea, trei luceferi el li-ar da,
Dară fetele lui ba. Unu – atunci din ei s-a dus
Şi în noaptea cea senină ca să fluiere s-a pus,
Vine-un nour, ce-i de nour? Vine-un vânt – da ce-i de vânt?
Vine-o ploaie de şivoaie şi furtună pe pământ
Şi în nori hrăniţi de fulger şi pin râuri de scântei.