Balada Toma Alimoş


Toma Alimoş


                        Departe, frate, departe,

                        Departe şi nici prea foarte,

                        Sus, pe şesul Nistrului,

                        Pe pământul turcului;

                        Colo-n zarea celor culmi,

                        La groapa cu cinci ulmi,

                        Ce răsar dintr-o tulpină

                        Ca cinci fraţi de la o mumă,

                        Şedea Toma Alimoş,

                        Boier din Ţara de Jos;

                        Şedea Toma cel vestit

                        Lângă murgu-i priponit

                        Cu ţăruşul de argint

                        Bătut negru în pământ;

                        Şi pe iarbă cum şedea,

                        Mândră masă-şi întindea

                        Şi tot bea şi veselea

                        Şi din gură-aşa zicea:

                        – Închinare-aş şi n-am cui!

                        Închinare-aş murgului,

                        Dar mi-e murgul cam nebun

                        Şi de fugă numai bun;

                        Închinare-aş armelor,

                        Armelor, surorilor,

                        Dar şi ele-s lemne seci,

                        Lemne seci, oţele reci!

                        Închina-voi ulmilor,

                        Urieşii culmilor,

                        Că sunt gata să-mi răspunză

                        Cu freamăt voios de frunză,

                        Şi-n văzduh s-or clătina

                        Şi mie s-or închina!

                        Iată, mări, cum grăia,

                        Că-n departe auzea

                        Un nechez ce nechezea

                        Şi se tot apropia.

                        Toma-ncet mi se scula,

                        Peste câmpuri se uita

                        Şi zărea un hoţoman

                        Pe-un cal negru dobrogean,

                        Pe-un cal sprinten voinicesc…

                        Plătea cât un cal domnesc.

                        Hoţomanul nalt, pletos

                        Cum e un stejar frunzos,

                        Era Manea cel spătos,

                        Cu cojoc mare, miţos,

                        Cu cojoc întors pe dos,

                        Şi cu ghioaga nestrungită

                        Numai din topor cioplită.

                        El la Toma-ncet venea

                        Şi din gură-aşa-i grăia:

                        – Alei! Toma Alimoş,

                        Boier din Ţara de Jos,

                        Ce ne calci moşiile

                        Şi ne strici fâneţele?

                        Boier Toma Alimoş

                        Îi da plosca cu vin roş:

                        – Să trăieşti, Mane fărtate!

                        Dă-ţi mânia după spate,

                        Ca să bem în giumătate.

                        Mane cu stânga lua,

                        Cu dreapta se înarma,

                        Paloşul din sân scotea,

                        Ş-aşa bine-l învârtea

                        Ş-aşa bine mi-l chitea,

                        Că pe Toma mi-l tăia

                        Pe la furca pieptului,

                        La încinsul brâului,

                        Deasupra buricului,

                        Unde-i greu voinicului.

                        Toma crunt se oţerea…

                        Mane-n scări se-nţepenea,

                        Dos la fugă şi punea.

                        – Alelei! fecior de lele!

                        Căci răpişi zilele mele!

                        De te-aş prinde-n mâna mea,

                        Zile tu n-ai mai avea!

                        Şi cum sta de cuvânta,

                        Maţele şi le-aduna,

                        În coşuri şi le băga,

                        Pe deasupra se-ncingea

                        Şi la murgu-i se ducea

                        Şi cu murgu aşa grăia:

                        – Alelei! murguleţ mic,

                        Alei! dragul meu voinic!

                        De-ai putea la bătrâneţe

                        Cum puteai la tinereţe!

                        Murgul ochii-şi aprindea,

                        Necheza şi răspundea:

                        – Iată coama, sai pe mine

                        Şi de-acum te ţine bine,

                        Să-ţi arăt la bătrâneţe

                        Ce-am plătit la tinereţe!

                        Toma iute-ncăleca,

                        După Mane se lua

                        Şi mereu, mereu striga:

                        – Alelei! murguleţ mic,

                        Alei! murgul meu voinic,

                        Aşterne-te drumului

                        Ca şi iarba câmpului

                        La suflarea vântului!

                        Murgul mic se aşternea,

                        Mane-n lături se zărea,

                        Toma turba şi răcnea:

                        – Tăiatu-m-ai tâlhăreşte,

                        Fugitu-mi-ai mişeleşte.

                        De te-as prinde-n mâna mea,

                        Zile tu n-ai mai avea!

                        Stăi pe loc să ne-ntâlnim,

                        Două vorbe să grăim,

                        Două vorbe oţelite

                        Cu paloşele grăite!

                        Mane-n lături tot fugea,

                        Iară Toma-l agiungea

                        Ş-aşa bine mi-l chitea,

                        Că din fugă mi-l tăia

                        Giumătate-a trupului

                        Cu trei coaste-a negrului!

                        Mane-n două jos cădea,

                        Toma murgului zicea:

                        – Alelei! murguleţ mic,

                        Alei! dragul meu voinic!

                        Ochii-mi se painginesc,

                        Norii sus se învârtesc.

                        Te grăbeşte, aleargă, fugi

                        Şi ca gândul să mă duci

                        Colo-n zarea celor culmi,

                        La gropana cu cinci ulmi,

                        Că eu, murgule-oi muri,

                        Pe tine n-oi mai sări!

                        Iar când sufletul mi-oi da,

                        Când nu te-oi mai dezmierda,

                        Din copită să-ţi faci sapă,

                        Lângă ulmi să-mi faci o groapă,

                        Şi cu dinţii să m-apuci,

                        În tainiţă să m-arunci,

                        Ulmii că s-or clătina,

                        Frunza că s-a scutura,

                        Trupul că mi-a astupa.