Andrei Mureşanu de Mihai Eminescu

Andrei Mureşanu

de Mihai Eminescu

                        Tresare miază-noaptea în inima de-aramă

                        A turnului de piatră. Lin stelele se-nhamă

                        La carul lunii blonde. Prin vămile veciei

                        Nici vremea nu le trece cu visele mândriei,

                        Nici suflete nu intră, nici suflete nu ies.

                        Prin aerul de noapte, puternic, rece, des,

                        A lunii adormite pătrund razele rare

                        În temniţa din pieptu-mi trezind gândiri amare.

                        Când somnul, frate-al morţii, pe lume falnic zace

                        Cu genele-i închise, cu visele-i de pace,

                        Când palida gândire prin ţara morţii trece,

                        Şi moaie-n visuri de-aur aripa ei cea rece

                        Cu-agheasma cea dulce a lumii frunte-atinge,

                        Păcatele-i i-adoarme, invidia i-o stinge –

                        Ce ochi veghează umed? Ce suflet se frământă,

                        Ce suflet ţipă-n doliu, ce liră jalnic cântă?…

                        Sunt eu!… Privesc trecutul, şi-icoana lui barbară

                        E zugrăvită aspru d-ursita-ne amară.

                        Şi gândul meu nu poate să rup-acea perdea,

                        Ce-ascunde viitorul teribil după ea.

                        Cântarea? Cea mai naltă şi cea mai îndrăzneaţă

                        Nu e decât răsunet la vocea cea măreaţă

                        A undelor teribili, înalte, zgomotoase

                        A unui râu, ce nu-l vezi. – Sunt undele de timp

                        Ce viitoru-aduce, spre-a le mâna-n trecut.

                        Deşi privesc înainte-mi noaptea bătrână suptă,

                        Şi văd c-o lume nouă dintr-însa se ridică,

                        Dar pârghia aceea, ce desfăcând tenebre,

                        Ridică viitorul – puterea care toarce

                        Al vremii fir – aceea îmi e necunoscută.

                        Vai! cele întâmplate istoria le spune

                        Şi cele viitoare şi-aruncă umbra lor

                        În atmosfera groasă a zilei cei de azi.

                        De ce se-ntâmplă toate aşa cum se întâmplă,

                        Cine mi-a spune-o oare? E plan, precugetare,

                        În şirul orb al vremii şi-a lucrurilor lumii?

                        Sau oarba întâmplare fără-nţeles şi ţintă

                        E călăuza vremii? Putut-a ca să fie

                        Şi altfel de cum este tot ceea ce există,

                        Sau e un trebui rece şi neînlăturat?

                        Şi dacă trebui toate să fie-aşa cum sunt,

                        Ce legi urmează vremea? Cu ce drept ea apasă

                        O gintă ca pe samă-i o alta să ridice;

                        E vreo dreptate-ntr-asta, sau oarbă-mparte bobii

                        Soarta fără-de-lege? Şi dacă n-ai temeiuri

                        Decât acele spuse de cărţile bătrâne,

                        Şi-aceste-s dovedite că nu dau dezlegare –

                        Cine-mi va spune mie – dacă a ginţii mele

                        Viaţă viitoare va fi mai fericită

                        Decât al ei trecut?

                        De-ar fi fost rău adesea şi bine num-o dată,

                        Aş crede că-ntâmplarea oarbă, nevinovată

                        A grămădit în mersu-i, dar fără ca s-o ştie,

                        Atâta neferice pe ţara mea pustie. –

                        Dar nu! e-atâta minte – atâta plan de rele

                        S-a grămădit puternic în viaţa ginţii mele,

                        Încât îmi vine-a crede că sâmburele lumii

                        E răul. Cartea lumii d-eternă răutate

                        E scrisă şi-i menită.

                        De vei avea puterea,

                        Voinţa ca să sfarmi pe cel mai slab ca tine,

                        Bravură se numeşte. De eşti închipuit,

                        Ne-suferind ca alţii de-acea închipuire

                        Cu vorba să se-atingă: onoare se numeşte;

                        De vrei să-ntreci pe alţii şi lumii să-i impui

                        Persoana ta infamă: dorinţă-i de mărire,

                        La fapte mândre stimul. De eşti atât de van

                        Să crezi că pân-şi cerul ascultă a ta vorbă,

                        Că-i pasă dacă corpul ţi-l chinuieşti şi mintea

                        Ţi-o stupifici – îţi zice că eşti evlavios,

                        Ba chiar şi sfânt. – Şi nu sunt numai oameni

                        Ce îţi admiră fapta, gândirea-nchipuită,

                        Ci te admir popoare…

                        Ce proastă e mulţimea,

                        Ea crede cum că duce a lumii soartă-n mână,

                        Şi singură e dusă de-o mână de şireţi.

                        De te-a-nzestrat natura

                        Cu-atâta minte numai, să poţi vedea prostia

                        Şi cruda răutate ce masa o domină,

                        Nedând nimic pe ele, să faci din ele scară

                        Spre-a te urca pe dânsa l-avere şi mărire,

                        Prefă-te numai cum că tu preţuieşti acele

                        Mari calităţi şi-alese (numeşte-le cum vrei),

                        C-o frază linguşeşte deşertăciunea lor

                        Şi pe-umeri te vor duce, sacrificând averea,

                        Viaţa pentru tine. Dar spune-le adevărul,

                        Te-or răstigni pe cruce, te-or huidui cu pietre

                        Şi te vei stinge mizer de nimenea jelit.

                        Se vede

                        Că nu puteau şireţii ca să găsească-n viaţă

                        Alt preţ decât acela să-şi împlinească pofte

                        Pe seama altor… Apoi este şi drept, cuminte,

                        Ca proşti să ducă greul, astuţii să domnească…

                        La ce-ar fi-atuncea lumea în două împărţită?

                        La ce-ar exista proştii – şi iar la ce şireţii?

                        Nu merită nătângii să fie stăpâniţi?

                        Nu vezi că stăpânindu-i le împlineşti dorinţa?

                        Mai de dorit ce soartă pot ca să aibă-n lume

                        Decât să-i ducă-n turme sunetul unui nume?

                        Ei nici nu-s pentru alta decât ca să trăiască,

                        Să moară întru-mplinirea unei deşertăciuni.

                        Şi-apoi nu vedeţi voi

                        Că ei admiră toate ce le-aduce pieire?

                        Omoară fericirea unui popor întreg,

                        Liniştea unui secol şi eşti numit erou.

                        Beată de bucurie mulţimea te primeşte,

                        Cu lauri te-ncunună… O gintă ce se-nalţă

                        Pe spatele altora e mare – şi cu cât

                        Mai mult se ţine-n locu-i prin rău şi prin asprime,

                        Cu-atâta e mai mare. Dreptate-universală

                        E-aceea ce-o urăşte puterea brută. Peste

                        Tărie nu decide nimic. La bine ne-i putea

                        S-aduci doi oameni; răul l-urmează întregi popoare;

                        Căci răul este colţul vieţii. Vecinic răul

                        Întâiul rol îl joacă – e colţ în orice cuget,

                        În oricare voinţă, în orice faptă mare.

                        Invidia de pildă e mama egalităţii,

                        Şi îngrădirea contra răutăţii reciproce

                        Dreptate se numeşte. Cu cât mai răi sunt civii

                        Cu-atât e mai perfectă dreptatea.

                        Fiţi răi şi veţi străbate

                        La ţintă-oricât de mare, numai prin răutate!

                        Fiţi răi! şi-urmaţi principiul ce lumea o domină –

                        Lăsaţi să creadă alţii mai proşti ca voi în bine.

                        De ce n-aveţi voi minte? Deschideţi ochii voştri,

                        Vedeţi că sfânt şi bine sunt numai pentru proşti?

                        De când sunteţi în lume, a existat dreptate

                        Şi pentru voi? Dar greul voi numai îl purtarăţi,

                        Voi v-aţi hrănit duşmanii, i-aţi apărat cu sânge,

                        În loc de-a sparge capul năpârcii sub picior,

                        Voi aţi crescut-o mare şi astăzi vă sugrumă.

                        Spun popii de-o vecie unde oricare vină

                        Găseşte-a ei osândă şi binele răsplata –

                        Şi mii timizi de frică şi de-o speranţă vană

                        Trec înşelaţi pe lângă izvoarele vieţii.

                        Iar dacă nu, linţoliu, piroane de sicriu,

                        Răsplată sunt virtuţii? Răbdarea cine-o are târască-se-nsetat.

                        Voi sorbiţi picătura de timp ce o aveţi,

                        Aici fiţi mari, puternici, aci fiţi fericiţi –

                        Aici spirit, curajul şi pumnii au valoare.

                        În mână de vei prinde-a istoriei carte

                        Şi dacă tu de frică sau poate de ruşine

                        În faptele ei rele nu vei încifra bine,

                        Vedea-vei cum sub ochii-ţi în plin se desfăşoară

                        Răul şi iarăşi răul – că vremea se măsoară

                        După a răutăţii păşire. Rău şi ură

                        Dacă nu sunt, nu este istorie.

                        Sperjură, Invidios-avară, de sânge însetată

                        E omenirea-ntreagă – o rasă blestemată,

                        Făcută numai bine spre-a domina pământul,

                        Căci răutăţii numai îi datoreşte-avântul

                        Ce l-a luat pe scara fiinţelor naturii.

                        Cine-a văzut vreodată popor de oameni buni

                        Să fie mare? Dacă e rău, e egoist,

                        Vrea toate pentru sine, nimica pentru alţii;

                        Dacă trăieşte bine, dar fără ca să lase

                        Ca şi-alţii să trăiască – e mare. Când un popol

                        Începe a fi nobil şi generos în cuget,

                        Atunci a lui cădere şi moarte sunt aproape,

                        Căci numai răul are puterea de-a trăi.

                        Chiar fapta cea mai bună duce la rău. Ea este

                        Pământ care hrăneşte sămânţa celor rele.

                        Ai milă

                        De unul şi cu mâna în care i-ai pus pâine

                        Mâni va ridica piatra, ca el întâi s-arunce

                        În tine. Dă-i unuia onoare şi mărire,

                        Şi va fi cel din urmă spre-a se uita la tine

                        De-i fi căzut. – Ce plan adânc-şiret!

                        Cum în sămânţa dulce a răului s-a pus

                        Puterea de viaţă!

                        Şi mai credeţi în bine, în basme de copii!

                        O, ridicaţi în suflet gigantici vijelii

                        Şi sfărâmaţi c-o mândră strigare triumfală

                        Ordinea cea nedreaptă, şireată, infernală,

                        Ce proştii şi şireţii, unii-nşelaţi, iar alţii

                        Înşelători susţin că de Dumnezeu e pusă

                        În lume.

                        O, Satan! geniu al desperării!

                        Acum pricep eu gându-ţi, căci zvârcolirea mării

                        Trăieşte-acum în mine. Pricep gândiri rebele

                        Când ai smucit infernul ca să-l arunci în stele,

                        Dezrădăcinaşi marea ca s-o împroşti în soare,

                        Ai vrut s-arunci în caos sistemele solare. –

                        Da! ai ştiut că-n ceruri, răul, nedreptul, tronă,

                        Că secole nătânge l-adoră, l-încoronă,

                        Ştiai c-aşa cum este nu poate a fi bine!

                        Că nu poate nedreptul etern ca să domine.

                        O! de-aş vedea furtuna că stelele desprinde,

                        Pe cer talazuri mândre înalţă şi întinde,

                        Şi nourii ca sloiuri de gheaţă aruncate,

                        Sfărmându-se de-a sferei castele înstelate –

                        Cerul din rădăcină nălţându-se decade,

                        Târând cu sine timpul cu miile-i decade,

                        Se-nmormântează-n caos întins fără de fine,

                        Zburând negre şi stinse surpatele lumine.

                        Văd caosul că este al lumilor sicrii,

                        Că sori mai pâlpâi roşii, gigantice făclii,

                        Şi-apoi se sting. – Nimicul, linţoliu se întinde

                        Pe spaţiuri deşerte, pe lumile murinde!

                        Văzând risipa, Satan, voi crede c-ai învins!

                        Căci dacă eşti arhanghel al morţii cei bătrâne,

                        Atunci eşti drept – căci numai ea este dreaptă-n lume,

                        Şi cei ce o servesc – căci contra orice-n lume

                        Învinge răutatea – dar contra morţii nu.

                        Fiindcă tina lumii e rea, fiindcă tină

                        Şi praf e universul întreg – fără de vină

                        Ai căzut, geniu mândru, plin de-ndărătnicie

                        În spaţii făr-de margini, în evi de veşnicie!

                        Vai, soartă blestemată, ce oarbă arunci bobii,

                        La oricine în lume dai ceea ce nu-i trebui,

                        Te rog, soartă, mă scapă, de alţii nu – de mine.

                        Atât venin în suflet, şi-atât amar în gând,

                        Încât dac-aş putea-o ca să răsuflu-adânc

                        Şi bine – aş învenina vremea-n care-s osândit

                        De a trăi.

                        O, geniu ce pătrunzi

                        Nemărginirea – iartă c-amărăciunea mea

                        M-a-nvins! Tu ştii să judeci şi ştii că nefericea

                        Ades scrinteşte şirul gândirii şi o face

                        Să meargă tocmai contra la calea ceea care

                        Ar trebui s-urmeze.

                        Un orologiu care în loc de-a-mbla-nainte

                        S-ar târâi-ndărăt. O, nu există crime,

                        Căci toate, toate-s fapte unei gândiri pe dos,

                        Unei simţiri perverse, amare…

                        Taci, taci, suflete mândre, nu răscoli cu-atâta

                        Grozavă uşurinţă titanica turbare

                        Ce-n aşchii sclipitoare gândirea mi-o sfarmă

                        Stinge, puternic Doamne, cuvântul nimicirii

                        Adânc, demonic, rece, ce-n sufletu-mi trăieşte

                        Coboară-te în mine, mă fă să recunosc

                        C-a ta făptură slabă-s. Nu mă lăsa să sper

                        Că liber, mare, mândru prin condamnarea ta

                        N-oi coborî în iaduri de demoni salutat,

                        Ca unul ce menitu-i de a le fi stăpân –

                        Stăpân geniilor pieirii! Ce gând superb! O,-nceată,

                        Inima mea cea stoarsă de-o cugetare beată.

                        Nu răscoli-n bătaie-ţi ruinele sfărmate

                        A lumii-mi dinăuntru.

                        Văd cerul, lan albastru sădit cu grâu de stele,

                        El ne arată planul adâncii întocmele

                        Cu care-şi mişcă sorii. – în sâmburul de ghindă

                        E un stejar. – Cum dânsul din proprii rădăcini,

                        Din planul vieţii sale ascuns în colţu-obscur

                        Îşi creşte trunchiul aspru – aşa, poporul meu,

                        În tine e puterea-ţi, nălţarea-ţi şi pieirea-ţi.

                        Eu cred că tot ce este menit de a fi mare

                        Să-şi înăsprească trebui superba rădăcină

                        Prin viscole turbate, prin arşiţă şi-ngheţ.

                        Mai tare e-acea stâncă ce a trecut martiră

                        Prin vijelii mai multe. Popoarele barbare

                        Ce-au cotropit românii sunt vijelii măreţe,

                        Turbate, mândre, aspre ca orice vijelie,

                        Dară şi trecătoare ca ele. Iar stejarul

                        Poporului meu tare ridică ş-azi în vânturi

                        Întunecata-i frunte şi proaspăta lui frunză.

                        În lume văd popoare cuminţi şi fericite,

                        Şi mă întreb ce soartă să doresc la al meu?

                        Şi-un gând îmi vine aspru, adânc, fără de milă

                        Şi sfărmător de lume. – Nu, nu! N-aş vrea ca alte

                        Popoare să mai fie c-al meu – nu merit ele

                        Să-i semene. Poporu-mi menitu-i ca să fie

                        Altfel de cumu-s alte. Eu nu cer fericire

                        Pentru a lui viaţă. – O, naţie iubită!

                        Vei înţelege doru-mi, vei şti să-l preţuieşti?

                        Voi să te văd, iubito! nu fericită – mare! Decât o viaţă moartă, un negru vis de jele, Mai bine stinge, Doamne, viaţa ginţii mele,

                        Decât o soartă aspră din chin în chin s-o poarte,

                        Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mării moarte!