Amorul unei marmure de Mihai Eminescu
Amorul unei
marmure
de Mihai Eminescu
Oştirile-i alungă în
spaimă îngheţată,
Cu sufletu-n ruină, un
rege-asirian,
Cum stâncilor aruncă
durerea-i înspumată
Gemândul uragan.
De ce nu sunt un rege să
sfarm cu-a mea durere,
De ce nu sunt Satana,
de ce nu-s Dumnezeu,
Să fac să rump-o lume
ce sfâşie-n tăcere
Zdrobit sufletul meu.
Un leu pustiei rage
turbarea lui fugindă,
Un ocean se-mbată pe-al
vânturilor joc,
Şi norii-şi spun în
tunet durerea lor mugindă,
Gândirile de foc.
Eu singur n-am cui
spune cumplita mea durere,
Eu singur n-am cui
spune nebunul meu amor,
Căci mie mi-a dat
soarta amara mângâiere
O piatră să ador.
Murindului speranţa,
turbării răzbunarea,
Profetului blestemul,
credinţei Dumnezeu,
La sinucid o umbră ce-i
sperie desperarea,
Nimic, nimica eu.
Nimica, doar icoana-ţi,
care mă învenină,
Nimic, doar suvenirea
surâsului tău lin,
Nimic decât o rază din
faţa ta senină,
Din ochiul tău senin.
Şi te iubesc, copilă,
cum repedea junie
Iubeşte-n ochi de
flăcări al zilelor noroc,
Iubesc precum iubeşte pe-o albă
vijelie
Un ocean de foc.
Din ochi de-ar soarbe
geniu slăbita mea privire,
De-ar tremura la
sânu-mi gingaşul tău mijloc,
Ai pune pe-a mea frunte în vise
de mărire
Un diadem de foc.
Şi-aş pune soarta lumii
pe buza-ţi purpurie,
Aş pune lege lumii
râzândul tău delir,
Aş face al tău zâmbet
un secol de orgie,
Şi lacrimile-ţi mir.
Căci te iubesc, copilă,
ca zeul nemurirea,
Ca preotul altarul, ca
spaima un azil;
Ca sceptrul mâna blândă, ca
vulturul mărirea,
Ca visul pe-un copil.
Şi pasu-n urma-ţi
zboară c-o tainică mânie,
Ca un smintit ce cată
cu ochiu-ngălbenit,
Cu fruntea-nvineţită, cu faţa
cenuşie
Icoana ce-a iubit.