TIMP ce reprezinta ce semnifica ce simbolizeaza
Timp
Timpul care macină lumea se regăseşte în majoritatea operelor literare. Acesta exercită o adevărată teroare asupra fiinţei, convertită în frica de îmbătrî- nire şi de moarte. Timpul reprezintă un dar divin, de aceea se întreabă Eminescu: „Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?” („Stelele-n cer”). Mai cu seamă că limitele clipei capătă sens doar în intuiţia fiinţei: „Viitorul şi trecutul! Sînt a filei două feţe J Vede-n capăt începutul/ Cine ştie să le- nveţe („Glossă”). Eminescu este preocupat de relativitatea timpului şi, pornind de la viziunea lui Kant, afirmă în nuvela „Sărmanul Dionis”: „Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sîmbu- re de ghindă”. El îşi imaginează că orice lume supusă duratei reprezintă „o clipă suspendată”, în care limitele timpului sînt stabilite doar de „clipa de bucurie”. Chiar şi într-o lume mică, de mărimea unui bob de rouă există secole, adică o
142
măsură a timpului generată de modul subiectiv în care fiinţa receptează sensul trecerii. In textul „Glossă”, plasat între doi termeni antinomici („Vreme trece, vţeme vine”), motivul comportă sugestia anulării contrariilor prin trecerea continuă a timpului» presupunînd ideea de timp circular: nimic nu se schimbă, timpul roteşte aceeaşi poveste a lumii, într- o expresie identic structurată: „Toate-s vechi şi nouă toate”. „Prezentul etern”, prin întîlnirea viitorului cu trecutul („Sînt a filei două feţe”), evocă inelul şarpelui, al cărui cap atinge coada (n Vede-n capăt începutul”). Clipele fiind „vechi” şi „nouă”, nu alcătuiesc altceva decît nişte secvenţe, o durată divizată; clipa efemeră se poate transforma în fericire, dar aceasta nu este decît o mască, nefericirea fiind drama neschimbată a fiinţei şi vieţii. In episodul final al primei părţi a poemului „Scrisoarea I”, pendularea în timp înainte şi înapoi, atît de dragă romanticilor, se concretizează în tabloul extincţiei cosmice, culminînd cu moartea Timpului care „se întinde în veşnicie, adică în sicriu, figurînd astfel în poziţiu- ne de cadavru, ideea cea mai completă şi materială de extincţie”.
Motiv fundamental al întregii creaţii eminesciene, timpul reapare şi în poezia „Floare albastră”: „Şi te-ai dus, dulce minune,! Şi-a murit iubirea noastră - / Floare-albastră, floare-albastră.../ Totuşi este trist în lume. ” Curgerea timpului nu-1 mai poate reîntoarce în clipa care i- ar fi putut aduce fericirea şi ea rămîne în veci pierdută. Din această perspectivă, condiţia omului este dramatică. Şi dacă priveşti totul sub incidenţa timpului „care trece şi ne răneşte în treacăt”, cum
va spune mai tîrziu Arghezi, a modului său ascuns de a eroda condiţia umană» atunci poţi exclama cu infinită părere de rău: „Totuşi este trist în lume”.
Pentru Lucian Blaga, mersul vremii urmează o direcţie necunoscută, iar înapoi nici un drum nu mai duce:
„Apoi după un timp, adormind,!fără gînd adormind,! ajung la pâmînt pe sub pietre! Şi flori” („Cîntare sub pietre şi flprŢJh
Seara de toamnă îi evocă lui Ion Vi- nea repaosul timpului: moara pe cînte- cul apelor se opreşte („Plîns”).
Arghezi transfigurează trăirile unui muribund prin imagini ale degradării timpului: „kz-noapte, soră,/ N-a mai bătut nici o ară” („Ceasul de apoi”).
Romanul „Moromeţii” (volumul I) de M. Preda este pus sub semnul Timpului: la început acesta părea a fi calm şi îngăduitor („ timpul era foarte răbdător cu oamenii”), pentru ca, în final, intrînd într-o curgere tumultuoasă, să schimbe istoria şi destinele. „Nesfirşită răbdare” defineşte perioada de tihnă şi bunăstare din perioada interbelică. După război, cînd începe destrămarea lumii rurale, romancierul revine asupra motivului cu menţiunea că „timpul nu mai avea răbdare”.
M. Eliade abordează motivul în nuvela „Tinereţe fără tinereţe”. Personajul acestei nuvele, Dominic Matei, găseşte o cale de evadare din timpul normal; el este lovit de un trăsnet în noaptea de înviere a anului 1938 şi devine contemporan cu învierea lui Iisus, transcende durata profană şi se deplasează într-un prezent etern. El se întoarce acasă, ca să- şi trăiască experienţa morţii sale. Ca şi prinţul din basm, se înalţă în eternitate
143
şi recade în durată, adică întinereşte şi moare. In nuvela „La ţigănci”, motivul este concretizat prin pierderea tramvaiului. Cînd personajul Gavrilescu rosteşte »prea tîrziu”, aceste cuvinte semnifică ieşirea din timpul curgător. '
In „Amintiri din copilărie” de I. Creangă, coexistă două timpuri: trecutul văzut ca timp unic şi irepetabil din care se încheagă imaginea copilului Nică şi prezentul vîrstei
f " • j. . ţ
mature, în care se aude vocea autorulufrbfc retrăieşte înstrăinarea, presimţirea cătim- pul fericit a luat sfîrşit.
Timpul care macină lumea se regăseşte în majoritatea operelor literare. Acesta exercită o adevărată teroare asupra fiinţei, convertită în frica de îmbătrî- nire şi de moarte. Timpul reprezintă un dar divin, de aceea se întreabă Eminescu: „Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?” („Stelele-n cer”). Mai cu seamă că limitele clipei capătă sens doar în intuiţia fiinţei: „Viitorul şi trecutul! Sînt a filei două feţe J Vede-n capăt începutul/ Cine ştie să le- nveţe („Glossă”). Eminescu este preocupat de relativitatea timpului şi, pornind de la viziunea lui Kant, afirmă în nuvela „Sărmanul Dionis”: „Trecut şi viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sîmbu- re de ghindă”. El îşi imaginează că orice lume supusă duratei reprezintă „o clipă suspendată”, în care limitele timpului sînt stabilite doar de „clipa de bucurie”. Chiar şi într-o lume mică, de mărimea unui bob de rouă există secole, adică o
142
măsură a timpului generată de modul subiectiv în care fiinţa receptează sensul trecerii. In textul „Glossă”, plasat între doi termeni antinomici („Vreme trece, vţeme vine”), motivul comportă sugestia anulării contrariilor prin trecerea continuă a timpului» presupunînd ideea de timp circular: nimic nu se schimbă, timpul roteşte aceeaşi poveste a lumii, într- o expresie identic structurată: „Toate-s vechi şi nouă toate”. „Prezentul etern”, prin întîlnirea viitorului cu trecutul („Sînt a filei două feţe”), evocă inelul şarpelui, al cărui cap atinge coada (n Vede-n capăt începutul”). Clipele fiind „vechi” şi „nouă”, nu alcătuiesc altceva decît nişte secvenţe, o durată divizată; clipa efemeră se poate transforma în fericire, dar aceasta nu este decît o mască, nefericirea fiind drama neschimbată a fiinţei şi vieţii. In episodul final al primei părţi a poemului „Scrisoarea I”, pendularea în timp înainte şi înapoi, atît de dragă romanticilor, se concretizează în tabloul extincţiei cosmice, culminînd cu moartea Timpului care „se întinde în veşnicie, adică în sicriu, figurînd astfel în poziţiu- ne de cadavru, ideea cea mai completă şi materială de extincţie”.
Motiv fundamental al întregii creaţii eminesciene, timpul reapare şi în poezia „Floare albastră”: „Şi te-ai dus, dulce minune,! Şi-a murit iubirea noastră - / Floare-albastră, floare-albastră.../ Totuşi este trist în lume. ” Curgerea timpului nu-1 mai poate reîntoarce în clipa care i- ar fi putut aduce fericirea şi ea rămîne în veci pierdută. Din această perspectivă, condiţia omului este dramatică. Şi dacă priveşti totul sub incidenţa timpului „care trece şi ne răneşte în treacăt”, cum
va spune mai tîrziu Arghezi, a modului său ascuns de a eroda condiţia umană» atunci poţi exclama cu infinită părere de rău: „Totuşi este trist în lume”.
Pentru Lucian Blaga, mersul vremii urmează o direcţie necunoscută, iar înapoi nici un drum nu mai duce:
„Apoi după un timp, adormind,!fără gînd adormind,! ajung la pâmînt pe sub pietre! Şi flori” („Cîntare sub pietre şi flprŢJh
Seara de toamnă îi evocă lui Ion Vi- nea repaosul timpului: moara pe cînte- cul apelor se opreşte („Plîns”).
Arghezi transfigurează trăirile unui muribund prin imagini ale degradării timpului: „kz-noapte, soră,/ N-a mai bătut nici o ară” („Ceasul de apoi”).
Romanul „Moromeţii” (volumul I) de M. Preda este pus sub semnul Timpului: la început acesta părea a fi calm şi îngăduitor („ timpul era foarte răbdător cu oamenii”), pentru ca, în final, intrînd într-o curgere tumultuoasă, să schimbe istoria şi destinele. „Nesfirşită răbdare” defineşte perioada de tihnă şi bunăstare din perioada interbelică. După război, cînd începe destrămarea lumii rurale, romancierul revine asupra motivului cu menţiunea că „timpul nu mai avea răbdare”.
M. Eliade abordează motivul în nuvela „Tinereţe fără tinereţe”. Personajul acestei nuvele, Dominic Matei, găseşte o cale de evadare din timpul normal; el este lovit de un trăsnet în noaptea de înviere a anului 1938 şi devine contemporan cu învierea lui Iisus, transcende durata profană şi se deplasează într-un prezent etern. El se întoarce acasă, ca să- şi trăiască experienţa morţii sale. Ca şi prinţul din basm, se înalţă în eternitate
143
şi recade în durată, adică întinereşte şi moare. In nuvela „La ţigănci”, motivul este concretizat prin pierderea tramvaiului. Cînd personajul Gavrilescu rosteşte »prea tîrziu”, aceste cuvinte semnifică ieşirea din timpul curgător. '
In „Amintiri din copilărie” de I. Creangă, coexistă două timpuri: trecutul văzut ca timp unic şi irepetabil din care se încheagă imaginea copilului Nică şi prezentul vîrstei
f " • j. . ţ
mature, în care se aude vocea autorulufrbfc retrăieşte înstrăinarea, presimţirea cătim- pul fericit a luat sfîrşit.
Lista cu toate Simbolurile
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră
