PUSTIU DESERT ce reprezinta ce semnifica ce simbolizeaza
Pustiu/ deşert
Deşertul închide în sine două sensuri simbolice esenţiale: nediferenţierea originară şi întinderea sterilă sub care trebuie căutată Realitatea. Făcînd un paradox verbal, se poate afirma că simbolul deşertului este unul dintre cele mai fertile din Biblie. Pămînt arid, pustiu, fără locuitori, deşertul semnifică pentru lumea îndepărtată de Dumnezeu, tărîmul demonilor, locul pedepsirii lui Israel şi al ispitei lui Iisus. Călugări creştini de mai tirziu se vor retrage în deşert ca eremiţi, pentru a-şi înfrunta atît propria natură, cît şi pe cea a lumii numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Probabil, nu din întîm- plare Ioan Botezătorul propovăduieşte în pustie pentru a vesti iminenta venire a lui Mesia cel aşteptat. Loc propice revelaţiilor, deşertul favorizează demersurile falşilor profeţi, cît şi pe cele ale celor adevăraţi.
Simbol al confruntărilor, spaţiu ascetic şi de reculegere, pustiul este invocat şi ca loc al regăsirii de sine. în basmul „Tinereţe fără bătrîneţe” de P. Ispirescu, prinţul îşi ia rămas-bun de la însoţitori şi renunţă la provizii în momentul în care ajunge la capătul lumii cunoscute şi intră în ţinuturile pustii locuite de Scorpie şi Ghenoaie. Pustia este un labirint iniţiatic care evocă, prin peisajul monoton şi fără sfîrşit, imaginea purgatoriului. în scrierile lui Eminescu, pustia este v cuprinsă de visări, iar în deşerturi învie *
125
şiruri de visuri („Egipetul”), căci pustia „e ninsă de razele lunii”.
Cel mai productiv motiv, în planul semnificaţiilor, în poemul „Noapte de decemvrie” de A. Macedonski este „pustia”, adică calea, semnificînd singurătate, dezolare, suferinţă, efort neistovit. Zona halucinantă a pustiei se detaşează ca simbol al unei infinite stăruinţe, în măsură să producă un „salt” spre cealaltă lume, spre cer. Pentru Macedonski, „Mekka e-n zarea de flăcări - departe-/ De ea o pustie imensă-l desparte,/ Şi pradă pustiei cîţi oameni nu cad?/ Pustia e- o mare aprinsă de soare,/ Nici cîntec de paseri, nici pomi, nici izvoare -/ Şi dulce e viaţa în rozul Baltag” („Noapte de decemvrie”).
în romanul sadovenian „Fraţii Jderi”, călugării din mănăstirea Neamţului înalţă un imn către spaţiul purificator, în care fiinţa se eliberează de ispitele diavolului: „O, preafrumoasă pustie,/ Poftesc să te am soţie...”
Deşertul închide în sine două sensuri simbolice esenţiale: nediferenţierea originară şi întinderea sterilă sub care trebuie căutată Realitatea. Făcînd un paradox verbal, se poate afirma că simbolul deşertului este unul dintre cele mai fertile din Biblie. Pămînt arid, pustiu, fără locuitori, deşertul semnifică pentru lumea îndepărtată de Dumnezeu, tărîmul demonilor, locul pedepsirii lui Israel şi al ispitei lui Iisus. Călugări creştini de mai tirziu se vor retrage în deşert ca eremiţi, pentru a-şi înfrunta atît propria natură, cît şi pe cea a lumii numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Probabil, nu din întîm- plare Ioan Botezătorul propovăduieşte în pustie pentru a vesti iminenta venire a lui Mesia cel aşteptat. Loc propice revelaţiilor, deşertul favorizează demersurile falşilor profeţi, cît şi pe cele ale celor adevăraţi.
Simbol al confruntărilor, spaţiu ascetic şi de reculegere, pustiul este invocat şi ca loc al regăsirii de sine. în basmul „Tinereţe fără bătrîneţe” de P. Ispirescu, prinţul îşi ia rămas-bun de la însoţitori şi renunţă la provizii în momentul în care ajunge la capătul lumii cunoscute şi intră în ţinuturile pustii locuite de Scorpie şi Ghenoaie. Pustia este un labirint iniţiatic care evocă, prin peisajul monoton şi fără sfîrşit, imaginea purgatoriului. în scrierile lui Eminescu, pustia este v cuprinsă de visări, iar în deşerturi învie *
125
şiruri de visuri („Egipetul”), căci pustia „e ninsă de razele lunii”.
Cel mai productiv motiv, în planul semnificaţiilor, în poemul „Noapte de decemvrie” de A. Macedonski este „pustia”, adică calea, semnificînd singurătate, dezolare, suferinţă, efort neistovit. Zona halucinantă a pustiei se detaşează ca simbol al unei infinite stăruinţe, în măsură să producă un „salt” spre cealaltă lume, spre cer. Pentru Macedonski, „Mekka e-n zarea de flăcări - departe-/ De ea o pustie imensă-l desparte,/ Şi pradă pustiei cîţi oameni nu cad?/ Pustia e- o mare aprinsă de soare,/ Nici cîntec de paseri, nici pomi, nici izvoare -/ Şi dulce e viaţa în rozul Baltag” („Noapte de decemvrie”).
în romanul sadovenian „Fraţii Jderi”, călugării din mănăstirea Neamţului înalţă un imn către spaţiul purificator, în care fiinţa se eliberează de ispitele diavolului: „O, preafrumoasă pustie,/ Poftesc să te am soţie...”
Lista cu toate Simbolurile
Lista cu toate Motivele
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră
