MUNTE ce reprezinta ce semnifica ce simbolizeaza
Munte
Înalt, vertical şi apropiat de cer, muntele se înscrie în simbolismul transcendenţei, indicînd gîndirea ascensională. Blaga este de părerea că originea muntelui este atribuită unei extraordinare peripeţii în ritmul şi în logica creaţiei. Prin peisajul lui, muntele este un loc inaccesibil, un labirint cu multe ascunzişuri şi cărări necunoscute, ceea ce a dat naştere Ia legendele despre fiinţele stranii (pitici, zîne, duhuri'rele), care stăpînesc muntele. Sadoveanu introduce în romanul „Baltagul” o astfel de poveste despre Piatra Teiului, stîncă în care se află cuibărit un demon. In majoritatea culturilor, muntele simbolizează măreţia. V. Hugo scria: „07 de neînsemnate par monumentele omului alături de aceste edificii minunate pe care o mînâ atotputernică le-a înălţat pe suprafaţa pâmîntului şi în care există pentru suflet aproape o nouă revelaţie a lui Dumnezeu”.
In poezia „Muntele şi valea” de B. P. Hasdeu, simbolul muntelui e susţinut de un puternic contrast cu cel al văii, evo- cînd nimicnicia păturilor sociale sus- puse. Prin contrast cu forţa poporului, apare simbolul vîrfurilor diriguitoare, fără rod: „Nebun, nebun de mii de ori/ Acel ce cată grîu şi flori/ Pe minţii rătăciţi în nori;/ Sînt mari, sînt tari, sînt
de granit,/ Dar fruntea lor cea triumfală/ Abia rodeşte cu sfială/ Un muşchi mărunt şi otrăvit”
In literatură, apare adeseori distincţia dintre viaţa omului de munte şi cea a omului de la cîmpie (Creangă, Sadoveanu); dar, cel mai adesea, muntele face obiectul unor descrieri, mulţi scriitori încercînd sâ-i sublimeze măreţia în imagini poetice.
In balada „Paşa Hasan” de G. Coş- buc, în imaginea „Şi vodâ-i un munte”, motivul are rolul de a prezenta, în dimensiuni urieşeşti, figura lui Mihai Viteazul, aşa cum este acesta văzut de ochii înspăimîntaţi ai lui Hasan.
Fragmentul „Ardealul” de N. Băl- cescu înfăţişează „două piramide mari de munţi, cu creştetele încununate de o vecinicâ diademă de ninsoareînvecinaţi cu bolta senină şi avînd frunţile acoperite de zăpezi veşnice, munţii constituie chiar o emblemă a Timpului fără sfîrşit, iar Ardealul apare ca o cetate ce se înscrie pe o traiectorie a timpului istoric, păstrînd, peste secole, amintirea unui timp mitic: „Căci Ardealul e cea mai frumoasă parte a Daciei ferice (felix Dacia), draga ţară a cezarilor” în acest ţinut, munţii ale căror vîrfuri „mîngîie norii” par să unească pămîntul şi cerul; în termenii lui M. Eliade, fiecare vîrf ar putea deveni o axă a lumii, prin care se realizează comuniunea cu sacrul.
V. Alecsandri în „Imn lui Ştefan cel Mare” atribuie motivului semnificaţia de străjer al marelui voievod: „Ca sentinele falnice/ Carpaţii te păzescJ Şi de sublima-ţi glorie/ Cu seculii vorbesc”. In „O plimbare în munţi”, motivul prezintă o creaţie divină: „Din toate părţile tot în-
100
âîţimi şi înălţimi adevărate, care te fac mai mic decît eşti, înălţimi la care trebuie să te uiţi cu capul gol, pentru că-ţi cade căciula de la sineşi. Cum să nu se mire cineva? Mari sînt minunile tale, Doamne/”
In poezia „Vara” de G. Coşbuc, muntele pare a fi un personaj de mit sau de basm, pus să apere ţara; în termenii unei geografii sacre, Ceahlăul este o axă a lumii, prin care se realizează legătura dintre pămînt şi cer: „ Vedeam Ceahlăul la apus,/ Departe-n zări albastre dus,/ Un uriaş cu fruntea-n soare! De pază ţârii noastre pus”.
în „Balada munţilor” de G. Topîr- ceanu, munţii sînt simbolul virtuţilor, tăriei şi mîndriei neamului: „Vezi departe munţii mari/ Cum îşi zugrăvesc în soare! Piscuri vinete spre cer/ Povîrnişu- ri sclipitoare,/ Brazi împodobiţi de ger,/ Atîrnînd ca nişte salbe,/ Pe grumajii lor de stîncL.”
La G. Ibrăileanu, munţii sînt frumuseţea veşnică menită mai mult pentru suflet decît pentru ochi: „Cînd vineţi, cînd roşii, munţii înalţi de la Bistricioara, strălucind în soare cu toate stîncile lor... Departe, în singurătăţi adînci, munţii cei din urmă - aproape nori, albi-transluci- zi - încremeniţi în gloria infinitului...înflorind voinţa ca şi muzica, răscolind în adîncurile ancestrale spaime, nostalgii, mitologii defuncte... Şi-n fundul prăpas- tiei, la utrenie, sunetul clopotului de la schitul invizibil...”(„Adela”).
Înalt, vertical şi apropiat de cer, muntele se înscrie în simbolismul transcendenţei, indicînd gîndirea ascensională. Blaga este de părerea că originea muntelui este atribuită unei extraordinare peripeţii în ritmul şi în logica creaţiei. Prin peisajul lui, muntele este un loc inaccesibil, un labirint cu multe ascunzişuri şi cărări necunoscute, ceea ce a dat naştere Ia legendele despre fiinţele stranii (pitici, zîne, duhuri'rele), care stăpînesc muntele. Sadoveanu introduce în romanul „Baltagul” o astfel de poveste despre Piatra Teiului, stîncă în care se află cuibărit un demon. In majoritatea culturilor, muntele simbolizează măreţia. V. Hugo scria: „07 de neînsemnate par monumentele omului alături de aceste edificii minunate pe care o mînâ atotputernică le-a înălţat pe suprafaţa pâmîntului şi în care există pentru suflet aproape o nouă revelaţie a lui Dumnezeu”.
In poezia „Muntele şi valea” de B. P. Hasdeu, simbolul muntelui e susţinut de un puternic contrast cu cel al văii, evo- cînd nimicnicia păturilor sociale sus- puse. Prin contrast cu forţa poporului, apare simbolul vîrfurilor diriguitoare, fără rod: „Nebun, nebun de mii de ori/ Acel ce cată grîu şi flori/ Pe minţii rătăciţi în nori;/ Sînt mari, sînt tari, sînt
de granit,/ Dar fruntea lor cea triumfală/ Abia rodeşte cu sfială/ Un muşchi mărunt şi otrăvit”
In literatură, apare adeseori distincţia dintre viaţa omului de munte şi cea a omului de la cîmpie (Creangă, Sadoveanu); dar, cel mai adesea, muntele face obiectul unor descrieri, mulţi scriitori încercînd sâ-i sublimeze măreţia în imagini poetice.
In balada „Paşa Hasan” de G. Coş- buc, în imaginea „Şi vodâ-i un munte”, motivul are rolul de a prezenta, în dimensiuni urieşeşti, figura lui Mihai Viteazul, aşa cum este acesta văzut de ochii înspăimîntaţi ai lui Hasan.
Fragmentul „Ardealul” de N. Băl- cescu înfăţişează „două piramide mari de munţi, cu creştetele încununate de o vecinicâ diademă de ninsoareînvecinaţi cu bolta senină şi avînd frunţile acoperite de zăpezi veşnice, munţii constituie chiar o emblemă a Timpului fără sfîrşit, iar Ardealul apare ca o cetate ce se înscrie pe o traiectorie a timpului istoric, păstrînd, peste secole, amintirea unui timp mitic: „Căci Ardealul e cea mai frumoasă parte a Daciei ferice (felix Dacia), draga ţară a cezarilor” în acest ţinut, munţii ale căror vîrfuri „mîngîie norii” par să unească pămîntul şi cerul; în termenii lui M. Eliade, fiecare vîrf ar putea deveni o axă a lumii, prin care se realizează comuniunea cu sacrul.
V. Alecsandri în „Imn lui Ştefan cel Mare” atribuie motivului semnificaţia de străjer al marelui voievod: „Ca sentinele falnice/ Carpaţii te păzescJ Şi de sublima-ţi glorie/ Cu seculii vorbesc”. In „O plimbare în munţi”, motivul prezintă o creaţie divină: „Din toate părţile tot în-
100
âîţimi şi înălţimi adevărate, care te fac mai mic decît eşti, înălţimi la care trebuie să te uiţi cu capul gol, pentru că-ţi cade căciula de la sineşi. Cum să nu se mire cineva? Mari sînt minunile tale, Doamne/”
In poezia „Vara” de G. Coşbuc, muntele pare a fi un personaj de mit sau de basm, pus să apere ţara; în termenii unei geografii sacre, Ceahlăul este o axă a lumii, prin care se realizează legătura dintre pămînt şi cer: „ Vedeam Ceahlăul la apus,/ Departe-n zări albastre dus,/ Un uriaş cu fruntea-n soare! De pază ţârii noastre pus”.
în „Balada munţilor” de G. Topîr- ceanu, munţii sînt simbolul virtuţilor, tăriei şi mîndriei neamului: „Vezi departe munţii mari/ Cum îşi zugrăvesc în soare! Piscuri vinete spre cer/ Povîrnişu- ri sclipitoare,/ Brazi împodobiţi de ger,/ Atîrnînd ca nişte salbe,/ Pe grumajii lor de stîncL.”
La G. Ibrăileanu, munţii sînt frumuseţea veşnică menită mai mult pentru suflet decît pentru ochi: „Cînd vineţi, cînd roşii, munţii înalţi de la Bistricioara, strălucind în soare cu toate stîncile lor... Departe, în singurătăţi adînci, munţii cei din urmă - aproape nori, albi-transluci- zi - încremeniţi în gloria infinitului...înflorind voinţa ca şi muzica, răscolind în adîncurile ancestrale spaime, nostalgii, mitologii defuncte... Şi-n fundul prăpas- tiei, la utrenie, sunetul clopotului de la schitul invizibil...”(„Adela”).
Lista cu toate Simbolurile
Lista cu toate Motivele
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră
