METAMORFOZA ce reprezinta ce semnifica ce simbolizeaza
Metamorfoză
Metamorfozele pot fi ascendente sau descendente, după cum reprezintă o răsplată sau o pedeapsă, sau după finalităţile urmărite. Metamorfozele evocă o anumită credinţă în unitatea fundamentală a fiinţei, aparenţele sensibile neavînd decît o valoare iluzorie sau trecătoare. Schimbările de formă nu par să afecteze personalitatea adîncă, care-şi păstrează numele. Metamorfozele sînt
95
expresii ale dorinţei, cenzurii, idealului, sancţiunii, sînt ivite din adîncimile inconştientului şi iau formă în imaginaţia creatoare. Poezia de dragoste este şi bogată în dorinţe, în metamorfoze, pentru a plăcea fiinţei iubite. Metamorfoza este un simbol de identificare, la o personalitate pe cale de individualizare, care nu şi-a asumat însă cu adevărat totalitatea eului său şi nici nu şi-a actualizat toate puterile sale.
Capacitatea de a se metamorfoza o posedă Greuceanu din basmul popular cu acelaşi titlu.
Metamorfoza Mirei din drama „Meşterul Manole” în mănăstire este o sacralizare arhetipală a iubirii ce sugerează unirea spiritului cu lumea, cu natura.
Metamorfozarea Luceafărului din poemul cu acelaşi titlu de M. Eminescu este necesară întîlnirii dintre cei doi îndrăgostiţi, dar chipul uman pe care îl ia Luceafărul nu schimbă trăsăturile eternităţii lui. El nu poate oferi fetei decît „o faţă”, o ipostază a veşniciei sale, adică a morţii. „Vînâtul giulgi", „u merele goale”, „umbra feţei străvezii", „albă ca de ceară" primesc expresie sintetică în versurile: „Un mort frumos cu ochii vii/ Ce scînteie-n afară ” A doua metamorfoză a Luceafărului este construită din termeni antonimi celei dintîi, ca expresie a anulării contrariilor în absolut, însă aceleaşi semne ale morţii se impun: persoana sa este, de asemenea, princiară, iar naşterea umanei înfăţişări se face tot prin vîrte- jul propriu Genezei. ŢinSnd drumul cunoaşterii şi neliniştii propriu oamenilor însetaţi de absolut, Luceafărul se transformă în Hiperion, fiu al cerului şi soarelui şi îşi oferă nemurirea pentru o oră
de iubire: „Şi apa unde-aufost căzut! în cercuri se roteşte/ Şi din adine necunoscut/ Un mîndru tînăr creşte”. Prin cele două metamorfoze, Luceafărul parcurge un întreg ciclu de existenţă situat între geneza şi surparea lumilor.
Metamorfozele pot fi ascendente sau descendente, după cum reprezintă o răsplată sau o pedeapsă, sau după finalităţile urmărite. Metamorfozele evocă o anumită credinţă în unitatea fundamentală a fiinţei, aparenţele sensibile neavînd decît o valoare iluzorie sau trecătoare. Schimbările de formă nu par să afecteze personalitatea adîncă, care-şi păstrează numele. Metamorfozele sînt
95
expresii ale dorinţei, cenzurii, idealului, sancţiunii, sînt ivite din adîncimile inconştientului şi iau formă în imaginaţia creatoare. Poezia de dragoste este şi bogată în dorinţe, în metamorfoze, pentru a plăcea fiinţei iubite. Metamorfoza este un simbol de identificare, la o personalitate pe cale de individualizare, care nu şi-a asumat însă cu adevărat totalitatea eului său şi nici nu şi-a actualizat toate puterile sale.
Capacitatea de a se metamorfoza o posedă Greuceanu din basmul popular cu acelaşi titlu.
Metamorfoza Mirei din drama „Meşterul Manole” în mănăstire este o sacralizare arhetipală a iubirii ce sugerează unirea spiritului cu lumea, cu natura.
Metamorfozarea Luceafărului din poemul cu acelaşi titlu de M. Eminescu este necesară întîlnirii dintre cei doi îndrăgostiţi, dar chipul uman pe care îl ia Luceafărul nu schimbă trăsăturile eternităţii lui. El nu poate oferi fetei decît „o faţă”, o ipostază a veşniciei sale, adică a morţii. „Vînâtul giulgi", „u merele goale”, „umbra feţei străvezii", „albă ca de ceară" primesc expresie sintetică în versurile: „Un mort frumos cu ochii vii/ Ce scînteie-n afară ” A doua metamorfoză a Luceafărului este construită din termeni antonimi celei dintîi, ca expresie a anulării contrariilor în absolut, însă aceleaşi semne ale morţii se impun: persoana sa este, de asemenea, princiară, iar naşterea umanei înfăţişări se face tot prin vîrte- jul propriu Genezei. ŢinSnd drumul cunoaşterii şi neliniştii propriu oamenilor însetaţi de absolut, Luceafărul se transformă în Hiperion, fiu al cerului şi soarelui şi îşi oferă nemurirea pentru o oră
de iubire: „Şi apa unde-aufost căzut! în cercuri se roteşte/ Şi din adine necunoscut/ Un mîndru tînăr creşte”. Prin cele două metamorfoze, Luceafărul parcurge un întreg ciclu de existenţă situat între geneza şi surparea lumilor.
Lista cu toate Simbolurile
Lista cu toate Motivele
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră
