IISUS HRISTOS CHRISTOS ce reprezinta ce semnifica ce simbolizeaza
Iisus Christos
Etimologic, numele lui Christos înseamnă „miruitul” şi îşi are originea într-o formă indo-europeană din care a derivat şi numele zeului Krisna - „parfum, ulei înmiresmat”. După Eliade, sensul întrupării lui Dumnezeu în istorie, prin Iisus Christos, reprezintă particularitatea cea mai însemnată a creştinismului. Sacrificiul eristic presupune o coborire la condiţia profană: Christos, ţintuit pe cruce alături de tîlhari, învins de omeneasca teamă de moarte, preferă recontopirea în natura vieţii, alături de cei doi netrebnici, căci el vrea să rămî- nă în „dosul stînii”, adică în prelungirea realităţii cunoscute, pentru aceasta cere ajutorul celor doi ucigaşi.
O serie de autori au văzut în Iisus sinteza simbolurilor fundamentale ale universului: cerul şi pămîntul, prin dubla sa natură dumnezeiască şi omenească, aerul şi focul prin înălţarea şi coborîrea
lui în iad, mormîntul şi învierea, crucea care uneşte cerul şi pămîntul, muntele Golgota - Scara mîntuirii. La capătul opus, prin latura nocturnă a simbolului, prin calvarul său, prin agonia sa, prin răstignire, el reprezintă consecinţele păcatului, ale patimilor, ale pervertirii naturii umane, el întoarce împotriva lor toate valorile umane. Misterul lui Iisus apare în necesitatea fiecăruia de a-şi crucifica partea cea mai preţioasă din el, de a o lovi, de a o batjocori (de a o preface în cenuşă), spre a obţine harul izbăvirii. Iată de ce inima omului este mereu în- sîngerată şi luminoasă, bolnavă şi victorioasă, moartă şi înviată.
V. Voiculescu îl defineşte pe Iisus ca „prinţ hermetic” („Sonetul CLXI”) şi „fluture” („Sonetul CLXII”) - sugestii ale dublei sale naturi, de legătură între om şi Dumnezeu. Poetul îi atribuie sensurile rugăciunii inimii: „Ca edera spre dreptul stejar, aşa mi-ntindj Iisuse, către Tine iubirea-mi arzătoare;! cu slabe mreji de gînduri cutez să Te cuprind! şi orice rugăciune e o îmbrăţişare („Edera”). In poezia „In grădina Ghetsemani” de acelaşi autor, Iisus este surprins în una dintre cele mai chinuitoare încercări prin care trebuie să treacă şi omul - acea a libertăţii de a alege între bine şi rău, cu preţul suferinţei, de a face nu voia sa, ci voia Tatălui ceresc. Luînd trup omenesc, Iisus oferă modelul absolut de credinţă şi de transfigurare a vieţii pămînteşti, de îndumnezeire a ei. Natura Lui este divină şi umană în acelaşi timp: „Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul...! Căzut pe brînci în iarbă, se-mpotrivea întruna./ Curgeau sudori de sînge pe chipu-i alb ca varul! Şi-amarnica-i strigare stîrnea în
76
slăvi furtuna.” In ultima sa noapte de întrupare în materia trecătoare, Iisus Christos se roagă în grădina lumească, pînă în zorii zilei, trecînd astfel ultima probă de pregătire pentru moarte. Sentimentul său este unul de suferinţă omenească şi de speranţă mistică. Băutura morţii este „infamă”, dar licăreşte îmbietor ca mierea; este „venin groaznic”, dar şi „dulceaţă”.
In opera lui Eliade, Iisus apare în relaţie cu mitul orfic. In studiul „Imagini şi simboluri”, Orfeu este un mîntuitor, care propune eliberarea omului prin iubire, dar mijlocul propus de el nu este cuvîntul, ca pentru Iisus, ci cîntecul, muzica. Iisus este mîntuitorul lui Adam - omul căzut în păcat, adică cel care şi- a pierdut puterea asupra animalelor. Ambele personaje ilustrează motivul coborîrii în infern pentru salvarea unui suflet, dar, dacă Orfeu coboară în moarte pentru o singură fiinţă, fiinţa iubită, Christos a coborît în infern pentru toţi oamenii, pentru toţi cei care muriseră de la Adam încoace, milioane şi milioane de necunoscuţi şi necunoscute, ca să- i mîntuiască. Afirmaţia îi aparţine unui personaj din romanul „19 trandafiri”, care trăieşte experienţa coborîrii şi întoarcerii din moarte.
Textul „Intre două nopţi” de T. Ar- ghezi se referă la emersiunea în adîn- curile eului retras din viitoarea vieţii. Coborîrea în căutarea de sine dislocă „pămîntescul” ce se adună în muntele de păcate pentru care a pătimit Iisus. In străfundul sufletului, se află Dumnezeu, dar el este impenetrabil pentru raţiune: „S-a ridicat la geamuri, pămîntul pînă sus./ Cît lumea-i era piscul, şi-n pisc
plîngea Iisus.// Săpînd s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-U Cu moaştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl.” „Imitarea lui Iisus” nu e cu putinţă. Una singură e steaua Mîntuitorului, căci numai El Unul poate lua asupra-i păcatele lumii: „Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu./ O stea era pe ceruri. în cer era pustiu”. In poezia „Duhovnicească” de acelaşi autor, atestăm contemplarea identificării cu Iisus în sensul de a suferi supliciul condamnării la dispariţie: „Mi- e limba arsă ca de cenuşă./ Nu mă mai pot duce,/ Mi-e sete. Deschide, vecine,/ Uite sînge, uite slavă/ Uite mană, uite otravă./ Am fugit de pe Cruce./ Ia-mă-n braţe |i ascunde-mă bine.”
Apostol Bologa, personaj central al romanului „Pădurea spînzuraţilor” de L. Rebreanu, după eterna pildă a lui Ii- sus, încetează de a mai fi o identitate, el devine Omul care dobîndeşte Adevărul cu preţul a ceea ce avea mai bun: numele lui îl caracterizează ca pe o ipostază a omului religios izbăvit prin jertfă. Pur- tînd un nume cu o semnificaţie sacră, biblică, Apostol este discipol al lui Ii- sus, repetînd jertfa Mîntuitorului, întru izbăvirea neamului său. In dimineaţa execuţiei, preotul îi cere lui Bologa să fie tare „precum a fost Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Christos”. Tot aşa, drumul spre locul spînzurării (pe care condamnatul îl parcurge înconjurat de făclii aprinse, asemeni lui Iisus cînd urca pe Golgota) îl apropie de Marele Crucificat.
Nefiind decît un om, a cărui viaţă se află sub imperiul sorţii, poetul din „Rugăciune” de O. Goga se ipostaziază în Ii- sus: asemeni mîntuitorului aflat în Gră77
dina Ghetsemani, înaintea martiriului, tînărul poet se roagă să-i fie „alungate” „patimile”, pentru a integra în şinele său „jalea unei lumi”, întru izbăvirea ei.
Lista cu toate Simbolurile
Lista cu toate Motivele
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră
Etimologic, numele lui Christos înseamnă „miruitul” şi îşi are originea într-o formă indo-europeană din care a derivat şi numele zeului Krisna - „parfum, ulei înmiresmat”. După Eliade, sensul întrupării lui Dumnezeu în istorie, prin Iisus Christos, reprezintă particularitatea cea mai însemnată a creştinismului. Sacrificiul eristic presupune o coborire la condiţia profană: Christos, ţintuit pe cruce alături de tîlhari, învins de omeneasca teamă de moarte, preferă recontopirea în natura vieţii, alături de cei doi netrebnici, căci el vrea să rămî- nă în „dosul stînii”, adică în prelungirea realităţii cunoscute, pentru aceasta cere ajutorul celor doi ucigaşi.
O serie de autori au văzut în Iisus sinteza simbolurilor fundamentale ale universului: cerul şi pămîntul, prin dubla sa natură dumnezeiască şi omenească, aerul şi focul prin înălţarea şi coborîrea
lui în iad, mormîntul şi învierea, crucea care uneşte cerul şi pămîntul, muntele Golgota - Scara mîntuirii. La capătul opus, prin latura nocturnă a simbolului, prin calvarul său, prin agonia sa, prin răstignire, el reprezintă consecinţele păcatului, ale patimilor, ale pervertirii naturii umane, el întoarce împotriva lor toate valorile umane. Misterul lui Iisus apare în necesitatea fiecăruia de a-şi crucifica partea cea mai preţioasă din el, de a o lovi, de a o batjocori (de a o preface în cenuşă), spre a obţine harul izbăvirii. Iată de ce inima omului este mereu în- sîngerată şi luminoasă, bolnavă şi victorioasă, moartă şi înviată.
V. Voiculescu îl defineşte pe Iisus ca „prinţ hermetic” („Sonetul CLXI”) şi „fluture” („Sonetul CLXII”) - sugestii ale dublei sale naturi, de legătură între om şi Dumnezeu. Poetul îi atribuie sensurile rugăciunii inimii: „Ca edera spre dreptul stejar, aşa mi-ntindj Iisuse, către Tine iubirea-mi arzătoare;! cu slabe mreji de gînduri cutez să Te cuprind! şi orice rugăciune e o îmbrăţişare („Edera”). In poezia „In grădina Ghetsemani” de acelaşi autor, Iisus este surprins în una dintre cele mai chinuitoare încercări prin care trebuie să treacă şi omul - acea a libertăţii de a alege între bine şi rău, cu preţul suferinţei, de a face nu voia sa, ci voia Tatălui ceresc. Luînd trup omenesc, Iisus oferă modelul absolut de credinţă şi de transfigurare a vieţii pămînteşti, de îndumnezeire a ei. Natura Lui este divină şi umană în acelaşi timp: „Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul...! Căzut pe brînci în iarbă, se-mpotrivea întruna./ Curgeau sudori de sînge pe chipu-i alb ca varul! Şi-amarnica-i strigare stîrnea în
76
slăvi furtuna.” In ultima sa noapte de întrupare în materia trecătoare, Iisus Christos se roagă în grădina lumească, pînă în zorii zilei, trecînd astfel ultima probă de pregătire pentru moarte. Sentimentul său este unul de suferinţă omenească şi de speranţă mistică. Băutura morţii este „infamă”, dar licăreşte îmbietor ca mierea; este „venin groaznic”, dar şi „dulceaţă”.
In opera lui Eliade, Iisus apare în relaţie cu mitul orfic. In studiul „Imagini şi simboluri”, Orfeu este un mîntuitor, care propune eliberarea omului prin iubire, dar mijlocul propus de el nu este cuvîntul, ca pentru Iisus, ci cîntecul, muzica. Iisus este mîntuitorul lui Adam - omul căzut în păcat, adică cel care şi- a pierdut puterea asupra animalelor. Ambele personaje ilustrează motivul coborîrii în infern pentru salvarea unui suflet, dar, dacă Orfeu coboară în moarte pentru o singură fiinţă, fiinţa iubită, Christos a coborît în infern pentru toţi oamenii, pentru toţi cei care muriseră de la Adam încoace, milioane şi milioane de necunoscuţi şi necunoscute, ca să- i mîntuiască. Afirmaţia îi aparţine unui personaj din romanul „19 trandafiri”, care trăieşte experienţa coborîrii şi întoarcerii din moarte.
Textul „Intre două nopţi” de T. Ar- ghezi se referă la emersiunea în adîn- curile eului retras din viitoarea vieţii. Coborîrea în căutarea de sine dislocă „pămîntescul” ce se adună în muntele de păcate pentru care a pătimit Iisus. In străfundul sufletului, se află Dumnezeu, dar el este impenetrabil pentru raţiune: „S-a ridicat la geamuri, pămîntul pînă sus./ Cît lumea-i era piscul, şi-n pisc
plîngea Iisus.// Săpînd s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-U Cu moaştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl.” „Imitarea lui Iisus” nu e cu putinţă. Una singură e steaua Mîntuitorului, căci numai El Unul poate lua asupra-i păcatele lumii: „Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu./ O stea era pe ceruri. în cer era pustiu”. In poezia „Duhovnicească” de acelaşi autor, atestăm contemplarea identificării cu Iisus în sensul de a suferi supliciul condamnării la dispariţie: „Mi- e limba arsă ca de cenuşă./ Nu mă mai pot duce,/ Mi-e sete. Deschide, vecine,/ Uite sînge, uite slavă/ Uite mană, uite otravă./ Am fugit de pe Cruce./ Ia-mă-n braţe |i ascunde-mă bine.”
Apostol Bologa, personaj central al romanului „Pădurea spînzuraţilor” de L. Rebreanu, după eterna pildă a lui Ii- sus, încetează de a mai fi o identitate, el devine Omul care dobîndeşte Adevărul cu preţul a ceea ce avea mai bun: numele lui îl caracterizează ca pe o ipostază a omului religios izbăvit prin jertfă. Pur- tînd un nume cu o semnificaţie sacră, biblică, Apostol este discipol al lui Ii- sus, repetînd jertfa Mîntuitorului, întru izbăvirea neamului său. In dimineaţa execuţiei, preotul îi cere lui Bologa să fie tare „precum a fost Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Christos”. Tot aşa, drumul spre locul spînzurării (pe care condamnatul îl parcurge înconjurat de făclii aprinse, asemeni lui Iisus cînd urca pe Golgota) îl apropie de Marele Crucificat.
Nefiind decît un om, a cărui viaţă se află sub imperiul sorţii, poetul din „Rugăciune” de O. Goga se ipostaziază în Ii- sus: asemeni mîntuitorului aflat în Gră77
dina Ghetsemani, înaintea martiriului, tînărul poet se roagă să-i fie „alungate” „patimile”, pentru a integra în şinele său „jalea unei lumi”, întru izbăvirea ei.
Lista cu toate Simbolurile
Lista cu toate Motivele
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră