GENIU ce reprezinta ce semnifica ce simbolizeaza
Un geniu însoţeşte orice om, în calitate de dublu al acestuia, de demon, de înger păzitor, de sfătuitor, de voce a unei conştiinţe supraraţionale. Geniul simbolizează raza de lumină care scapă oricărui control şi care generează convingerea cea mai intimă şi cea mai puternică. Geniile par a avea o existenţă diferită de cea a oamenilor atît în această lume, cît şi în cea de dincolo. Motivul geniului a înfrumuseţat literatura
romantică şi i-a dat adîncimi de vecie prin tipul omului superior, înzestrat cu o minte uriaşă. Fiinţă solitară, geniul este un neînţeles în lumea comună, incapabilă să-i pătrundă strălucirea; de aici se va naşte nefericirea sa existenţială, dar şi orgoliul de înger căzut care-i asigură unicitatea. C. Noica afirma: "Sinteză a umanităţii, geniul se izolează într-o rece şi mîndră eternitate".
în opera eminesciană (“Glossă", “Scrisoarea", "Luceafărul"), geniul este un neînţeles pe care oamenii comuni încearcă să-l coboare pînă la micimea lor, un nefericit, a cărui minte luminată vede mizeria unei lumi în care "toţi se nasc spre a muri / Şi mor spre a se naşte " ("Luceafărul").
Luceafărul este simbolul omului de geniu, simbolul unei superiorităţi absolute, înzestrate cu nemurire şi veşnicie, dar, totodată, incapabil de a fi fericit. Situat deasupra lumii şi a tuturor şi igno- rîndu-i frămîntările deşarte, geniul se obiectivează în creaţie, act care îl alătură de fapta supremă. întrupare eonică, a cărei minte uriaşă cuprinde infinitul, geniului îi este asigurată eternitatea. Concomitent, geniul este şi om supus destinului; de aici dramatismul său existenţial măreţ. Coborît în lumea omului comun, Luceafărul-geniu încearcă o conciliere între finit şi infinit, iar invitaţia pe care i-o adresează fetei ("Eusînt luceafărul de sus, / Iar tu să-mi fii mireasă") constituie o chemare în absolut. Dar, cum fiinţa sa ţine de recea eternitate, pămîntenca îl vede ca pe un mort şi- şi caută o fiinţă pe măsura ei. Neînţeles de oamenii obişnuiţi şi însingurat în lumea lui, geniul este un nefericit, pentru că inteligenţa lui superioară îi permite să vadă nimicnicia lumii, să descifreze
71
sensurile ascunse ale Universului.
Cezarul din poemul eminescian “împărat şi proletar" de M. Eminescu reprezintă, de asemenea, geniul. în “Glossă”, lumea îl ademeneşte pe geni în vîrtejul său, iar acesta rămîne surd la amăgitoa- rea chemare a oamenilor şi îşi realizează menirea sa de a reprezenta statornicul în curgător: "Tu pe-alături te strecoară, /Nu băga nici chiar de seamă, /Din cărarea ta afară/De te-ndeamnă, de te cheamă..." Geniul este nefericit, fiindcă nu confundă măştile: mintea lui luminată îi permite să vadă răul din lume, după cum scria Schopenhauer.
Şi emirul din Bagdad din “Noapte de decemvrie" de A. Macedonski reprezintă geniul în ipostaza sa ideală, fiinţă singulară şi îndrăgostită de o idee, ucisă, în final, chiar de propria sa aspiraţie, aşa cum stă scris în destinul căutătorilor de ideal. Măreţia geniului nu stă numai în aceasta, ci şi în persistenţa credinţei sale, în alegerea drumului celui drept, cu tot cortegiul de greutăţi pe care le întâmpină: "Şi el e emirul, şi toate le are... / E tînăr, e farmec, e trăsnet, e zeu, / Dar zilnic se simte furat de-o visare... / Spre Mekka se duce cu gîndul mereu / Şi-n faţa dorinţei—ce este — dispare..." Criticul A. Marino afirmă că poemul simbolizează drama geniului, “într-o evocare de mari incadescenţe, reprezentativă pentru întreaga concepţie a poetului şi, poate, mai mult, pentru drama propriei sale existenţe fascinată de vis, himeră şi ideal, irealizabil ca orice absolut".
romantică şi i-a dat adîncimi de vecie prin tipul omului superior, înzestrat cu o minte uriaşă. Fiinţă solitară, geniul este un neînţeles în lumea comună, incapabilă să-i pătrundă strălucirea; de aici se va naşte nefericirea sa existenţială, dar şi orgoliul de înger căzut care-i asigură unicitatea. C. Noica afirma: "Sinteză a umanităţii, geniul se izolează într-o rece şi mîndră eternitate".
în opera eminesciană (“Glossă", “Scrisoarea", "Luceafărul"), geniul este un neînţeles pe care oamenii comuni încearcă să-l coboare pînă la micimea lor, un nefericit, a cărui minte luminată vede mizeria unei lumi în care "toţi se nasc spre a muri / Şi mor spre a se naşte " ("Luceafărul").
Luceafărul este simbolul omului de geniu, simbolul unei superiorităţi absolute, înzestrate cu nemurire şi veşnicie, dar, totodată, incapabil de a fi fericit. Situat deasupra lumii şi a tuturor şi igno- rîndu-i frămîntările deşarte, geniul se obiectivează în creaţie, act care îl alătură de fapta supremă. întrupare eonică, a cărei minte uriaşă cuprinde infinitul, geniului îi este asigurată eternitatea. Concomitent, geniul este şi om supus destinului; de aici dramatismul său existenţial măreţ. Coborît în lumea omului comun, Luceafărul-geniu încearcă o conciliere între finit şi infinit, iar invitaţia pe care i-o adresează fetei ("Eusînt luceafărul de sus, / Iar tu să-mi fii mireasă") constituie o chemare în absolut. Dar, cum fiinţa sa ţine de recea eternitate, pămîntenca îl vede ca pe un mort şi- şi caută o fiinţă pe măsura ei. Neînţeles de oamenii obişnuiţi şi însingurat în lumea lui, geniul este un nefericit, pentru că inteligenţa lui superioară îi permite să vadă nimicnicia lumii, să descifreze
71
sensurile ascunse ale Universului.
Cezarul din poemul eminescian “împărat şi proletar" de M. Eminescu reprezintă, de asemenea, geniul. în “Glossă”, lumea îl ademeneşte pe geni în vîrtejul său, iar acesta rămîne surd la amăgitoa- rea chemare a oamenilor şi îşi realizează menirea sa de a reprezenta statornicul în curgător: "Tu pe-alături te strecoară, /Nu băga nici chiar de seamă, /Din cărarea ta afară/De te-ndeamnă, de te cheamă..." Geniul este nefericit, fiindcă nu confundă măştile: mintea lui luminată îi permite să vadă răul din lume, după cum scria Schopenhauer.
Şi emirul din Bagdad din “Noapte de decemvrie" de A. Macedonski reprezintă geniul în ipostaza sa ideală, fiinţă singulară şi îndrăgostită de o idee, ucisă, în final, chiar de propria sa aspiraţie, aşa cum stă scris în destinul căutătorilor de ideal. Măreţia geniului nu stă numai în aceasta, ci şi în persistenţa credinţei sale, în alegerea drumului celui drept, cu tot cortegiul de greutăţi pe care le întâmpină: "Şi el e emirul, şi toate le are... / E tînăr, e farmec, e trăsnet, e zeu, / Dar zilnic se simte furat de-o visare... / Spre Mekka se duce cu gîndul mereu / Şi-n faţa dorinţei—ce este — dispare..." Criticul A. Marino afirmă că poemul simbolizează drama geniului, “într-o evocare de mari incadescenţe, reprezentativă pentru întreaga concepţie a poetului şi, poate, mai mult, pentru drama propriei sale existenţe fascinată de vis, himeră şi ideal, irealizabil ca orice absolut".
Lista cu toate Simbolurile
Lista cu toate Motivele
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră