GENEZA ce reprezinta ce semnifica ce simbolizeaza
Geneză
în numeroase mituri apare ideea că lumea s-a născut di hierogamia Cer-Pămîănt, de aceea îtoarcerea la
origini presupune retrăirea unor ex perienţe paradoxale. Dintre viziunile despre naşterea universului, de interes pentru literatura noastră este cea care i-a inspirat lui Eminescu tabloul genezei din “Scrisoarea I”: "Atunci nu era nici nefiinţă, nici fiinţă; nu era văzduhul, nici cerul cel depărtat. Atunci nu era moarte, nici nemurire; semnul nopţii şi al zilei (încă) nu era." Motivul devine tulburător prin excepţionala capacitate de construcţie poetică. Pacea eternă a increantului este tulburată de mişcarea iniţială a unui punct creator, care face din haos “mumă", iar el devine “Tatăl": "Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boala spumii, / E stăpînul fără margini peste marginile lumii". Stelele “izvorăsc” din infinit ca din marea primordială, în splendide rotaţii, care sugerează muzica celestă.
Naşterea din apă, prin rotirea ei în cercuri, a Luceafărului din poemul cu acelaşi titlu de M. Eminescu este, de asemenea, o imagine a Genezei. Invocat de îndrăgostita pămînteană, Luceafărul se naşte de două ori: o dată — din cer şi din mare, şi a doua oară — din noapte şi soare, luînd chip de om. La prima sa întrupare, scufundîndu-se în rotitoarele ape ale începutului, Luceafărul reeditează prima sa naştere; prin aceasta "eternă reîntoarcere" la origini, el îşi va recăpăta elanul iniţial, care-i va facilita călătoria spre Demiurg (în partea a lll-a). Focul astral trece în contrariul său — apa. Luceafărul apare ca stăpîn al oceanului, însemnele acvaticului sunt regale. Cerul şi marea, apoi soarele şi noaptea îl arată pe Luceafăr ca reprezentare a întregului cosmos sau al absolutului.
în “Sara pe deal", natura este un sp.i ţiu magic cu adîncimi de vecie: clip.i iubi
70
rii este plasată într-o "sară", cînd scăderea luminii şi naşterea stelelor constituie o etern repetată Geneză; cei doi tineri devin astfel perechea primordială, investită cu puritatea începuturilor.
în poemul “Leoaică tînără, iubirea” de N. Stănescu, motivul genezei este prezent prin explozia transfiguratoare a omului şi a lumii. Această prefacere este echivalentă cu o nouă naştere, de aceea întîlnim cercul rotitor al Genezei din reprezentările mitologice: "Şideodată-n jurul meu, natura / se făcu un cerc de-a dura, /cînd mai larg, cînd mai aproape, / ca o strîngere de ape".
T. Arghezi prezintă o viziune asupra Genezei în prima strofă a poeziei "Testament". Integrat curgerii generaţiilor, poetul simte apăsarea timpului şi încearcă să se salveze de moarte prin cuvînt.
în poezia “Geneză", G. Meniuc este preocupat de provenienţa satului ca mediu de conlocuire al oamenilor, de geneza cerului "ce înfăţişează tainele pămîntu- lui". Nici noaptea nu e noapte adevărată. Satul e doar o urmă a celor morţi. Omul e o fărîmă de nisip în imensitatea acestui univers, totul e efemer: "Cu spaimă număr anii, / Dacă-n afund coboară".
Lista cu toate Simbolurile
Lista cu toate Motivele
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră
în numeroase mituri apare ideea că lumea s-a născut di hierogamia Cer-Pămîănt, de aceea îtoarcerea la
origini presupune retrăirea unor ex perienţe paradoxale. Dintre viziunile despre naşterea universului, de interes pentru literatura noastră este cea care i-a inspirat lui Eminescu tabloul genezei din “Scrisoarea I”: "Atunci nu era nici nefiinţă, nici fiinţă; nu era văzduhul, nici cerul cel depărtat. Atunci nu era moarte, nici nemurire; semnul nopţii şi al zilei (încă) nu era." Motivul devine tulburător prin excepţionala capacitate de construcţie poetică. Pacea eternă a increantului este tulburată de mişcarea iniţială a unui punct creator, care face din haos “mumă", iar el devine “Tatăl": "Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boala spumii, / E stăpînul fără margini peste marginile lumii". Stelele “izvorăsc” din infinit ca din marea primordială, în splendide rotaţii, care sugerează muzica celestă.
Naşterea din apă, prin rotirea ei în cercuri, a Luceafărului din poemul cu acelaşi titlu de M. Eminescu este, de asemenea, o imagine a Genezei. Invocat de îndrăgostita pămînteană, Luceafărul se naşte de două ori: o dată — din cer şi din mare, şi a doua oară — din noapte şi soare, luînd chip de om. La prima sa întrupare, scufundîndu-se în rotitoarele ape ale începutului, Luceafărul reeditează prima sa naştere; prin aceasta "eternă reîntoarcere" la origini, el îşi va recăpăta elanul iniţial, care-i va facilita călătoria spre Demiurg (în partea a lll-a). Focul astral trece în contrariul său — apa. Luceafărul apare ca stăpîn al oceanului, însemnele acvaticului sunt regale. Cerul şi marea, apoi soarele şi noaptea îl arată pe Luceafăr ca reprezentare a întregului cosmos sau al absolutului.
în “Sara pe deal", natura este un sp.i ţiu magic cu adîncimi de vecie: clip.i iubi
70
rii este plasată într-o "sară", cînd scăderea luminii şi naşterea stelelor constituie o etern repetată Geneză; cei doi tineri devin astfel perechea primordială, investită cu puritatea începuturilor.
în poemul “Leoaică tînără, iubirea” de N. Stănescu, motivul genezei este prezent prin explozia transfiguratoare a omului şi a lumii. Această prefacere este echivalentă cu o nouă naştere, de aceea întîlnim cercul rotitor al Genezei din reprezentările mitologice: "Şideodată-n jurul meu, natura / se făcu un cerc de-a dura, /cînd mai larg, cînd mai aproape, / ca o strîngere de ape".
T. Arghezi prezintă o viziune asupra Genezei în prima strofă a poeziei "Testament". Integrat curgerii generaţiilor, poetul simte apăsarea timpului şi încearcă să se salveze de moarte prin cuvînt.
în poezia “Geneză", G. Meniuc este preocupat de provenienţa satului ca mediu de conlocuire al oamenilor, de geneza cerului "ce înfăţişează tainele pămîntu- lui". Nici noaptea nu e noapte adevărată. Satul e doar o urmă a celor morţi. Omul e o fărîmă de nisip în imensitatea acestui univers, totul e efemer: "Cu spaimă număr anii, / Dacă-n afund coboară".
Lista cu toate Simbolurile
Lista cu toate Motivele
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră