DOR ce reprezinta ce semnifica ce simbolizeaza
Sentiment profund şi răvăşitor, dorul constituie simbolul dominant al celor mai multe doine populare. El are ca principale atribute jalea, dorinţa umbrită de teama neîmplinirii. Dorul este înrobitor, duşman al libertăţii, înrudit cu moartea, stimulent al fanteziei. în literatura cultă, dorul capătă valori simbolice, în special, în poezia lirică, în care devine termen de comparaţie pentru stări profunde, adeseori de nedefinit.
în pastelul "Sfîrşit de toamnă” de V. Alecsandri, motivul dorului sugerează neliniştea şi nostalgia eroului liric: "Cîrdurile de cocoare, înşirîndu-se-n lung zbor, / Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor".
în poezia eminesciană, dorul defineşte trăirea creatorului, ca în poezia “Peste vîrfuri": "Melancolic cornul sună /... Su- fletu-mi nemîngîiat / îndulcind cu dor de moarte". Emoţia declanşată de sunetul cornului este asociată unui sentiment de melancolie, evocator al morţii, în sensul de risipire şi înălţare. Blanca pleacă în codru mînată de un "dor fără ide nume" (“Povestea teiului"), iar Cătălina, sub imperiul luminii siderale, este invadată de dorinţa de a rupe "cercul strîmt" al lumii ei: "Cum ea pe coate-şi rezema / Visîndale ei tîmple, / De dorul lui şi inima, / Şi sufle- tu-ise umple" (“Luceafărul"). "Dorul de moarte" presupune o revelaţie îndelung aşteptată, o întîlnire cu spiritul universal risipit în lume. în elegia "Mai am un singur dor”, Eminescu transcrie aceaslă trăire paradoxală ca pe o consecinţă .1 fiinţării, căci universul însuşi este propui
56
sat în devenirea lui continuă de "un dor nemărginit" (“Scrisoarea I"). în poezia "Ce te legeni..." de M. Eminescu, “dorul" codrului sugerează “puterea latentă de germinaţie" (G. Călinescu), necontenita lui renaştere în fiecare primăvară.
Lucian Blaga îşi intitulează un volum de versuri "La curţile dorului”; aici lacul reflectă cerul, iarînmărmurirea lui solemnă îl face să semene cu un ochi care visează cuprins de dor: "Cată lung Ochiul spre Nord şi spre vîrste, / şi molcom apoi spre vînătul cer. / Visează-n amiza-zi despre rodii de aur, / care se coc, senine în ger" (“Iezerul"). Emoţia poetică se converteşte în dor general şi în sărbătoare arhaică. în drama “Meşterul Manole” de L. Blaga, motivul dorului se împleteşte cu motivul destinului şi cel al jertfei. Sortit să se chinuiască de dorul creaţiei, Manole nu se poate mîn- tui decît prin jertfă. Dorul de biserică prezent în sufletul eroului e porunca eternei reîntoarceri spre arehetipul începuturilor. Manole încearcă să le insufle şi celorlalţi meşteri dorul de biserică şi este magnifică scena în care, aşezaţi în jurul lui, ei văd umbra turlelor şi aud clopotele în închipuire. El reconstituie destinul din veac al Zămislitorului care a pierit ucis de propria operă, dar a continuat să trăiască prin ea.
în contextul poeziei “Rugăciune" de O. Goga, "dorurile" şi, mai ales, "ispitele" desemnează tentaţia unei poezii a propriilor frămîntări, capătă rezonanţe de păcat biblic: "în pieptul zbuciumat de doruri / Eu simt ispitele cum sapă, / Cum vor să-mi tulbure izvorul / Din care sufletu-mi s-adapă. / Din valul lumii lor mă smulge..." Aceluiaşi sens i se subsumează şi metafora “valul lumii lor".
în pastelul "Sfîrşit de toamnă” de V. Alecsandri, motivul dorului sugerează neliniştea şi nostalgia eroului liric: "Cîrdurile de cocoare, înşirîndu-se-n lung zbor, / Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor".
în poezia eminesciană, dorul defineşte trăirea creatorului, ca în poezia “Peste vîrfuri": "Melancolic cornul sună /... Su- fletu-mi nemîngîiat / îndulcind cu dor de moarte". Emoţia declanşată de sunetul cornului este asociată unui sentiment de melancolie, evocator al morţii, în sensul de risipire şi înălţare. Blanca pleacă în codru mînată de un "dor fără ide nume" (“Povestea teiului"), iar Cătălina, sub imperiul luminii siderale, este invadată de dorinţa de a rupe "cercul strîmt" al lumii ei: "Cum ea pe coate-şi rezema / Visîndale ei tîmple, / De dorul lui şi inima, / Şi sufle- tu-ise umple" (“Luceafărul"). "Dorul de moarte" presupune o revelaţie îndelung aşteptată, o întîlnire cu spiritul universal risipit în lume. în elegia "Mai am un singur dor”, Eminescu transcrie aceaslă trăire paradoxală ca pe o consecinţă .1 fiinţării, căci universul însuşi este propui
56
sat în devenirea lui continuă de "un dor nemărginit" (“Scrisoarea I"). în poezia "Ce te legeni..." de M. Eminescu, “dorul" codrului sugerează “puterea latentă de germinaţie" (G. Călinescu), necontenita lui renaştere în fiecare primăvară.
Lucian Blaga îşi intitulează un volum de versuri "La curţile dorului”; aici lacul reflectă cerul, iarînmărmurirea lui solemnă îl face să semene cu un ochi care visează cuprins de dor: "Cată lung Ochiul spre Nord şi spre vîrste, / şi molcom apoi spre vînătul cer. / Visează-n amiza-zi despre rodii de aur, / care se coc, senine în ger" (“Iezerul"). Emoţia poetică se converteşte în dor general şi în sărbătoare arhaică. în drama “Meşterul Manole” de L. Blaga, motivul dorului se împleteşte cu motivul destinului şi cel al jertfei. Sortit să se chinuiască de dorul creaţiei, Manole nu se poate mîn- tui decît prin jertfă. Dorul de biserică prezent în sufletul eroului e porunca eternei reîntoarceri spre arehetipul începuturilor. Manole încearcă să le insufle şi celorlalţi meşteri dorul de biserică şi este magnifică scena în care, aşezaţi în jurul lui, ei văd umbra turlelor şi aud clopotele în închipuire. El reconstituie destinul din veac al Zămislitorului care a pierit ucis de propria operă, dar a continuat să trăiască prin ea.
în contextul poeziei “Rugăciune" de O. Goga, "dorurile" şi, mai ales, "ispitele" desemnează tentaţia unei poezii a propriilor frămîntări, capătă rezonanţe de păcat biblic: "în pieptul zbuciumat de doruri / Eu simt ispitele cum sapă, / Cum vor să-mi tulbure izvorul / Din care sufletu-mi s-adapă. / Din valul lumii lor mă smulge..." Aceluiaşi sens i se subsumează şi metafora “valul lumii lor".
Lista cu toate Simbolurile
Lista cu toate Motivele
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră