DESERTACIUNE ce reprezinta ce semnifica ce simbolizeaza
Motiv biblic din “Ecleziast" (“Deşertăciunea deşertăciunii, / toate sînt deşertăciune", "Ecleziast"), este reluat de M. Eminescu în poemul “Memento mori". Astfel, poetul sugerează zădărnicia, norocul schimbător ("fortuna labillis"), pro iectează un spectacol grandios al naşterii
54
şi surpării, sub nisipul timpului, a unor mari momente din istoria umanităţii.
Perspectiva deşertăciunii, motivul dominant din partea a cincea a “Scrisorii I" de M. Eminescu, este ilustrată chiar de soarta bătrînului dascăl: mintea ce-a cuprins începutul şi Sfîrşitul Întîmplă- rii numită Viaţă se supune zădărniciei ei. Motivul deşertăciunii se găseşte în argumentaţia: "Mîna care-au dorit sceptrul universului şi gînduri / Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scînduri...". Nici în ipostazele ei supreme, cunoaşterea nu deschide vreo cale de a te sustrage morţii. Deşertăciunea deşertăciunii e laitmotivul meditaţiei din această epistolă, mai aproape de izvorul străvechi al filozofiei decît neam putea închipui: "Căci toţi au aceeaşi soartă: cel drept şi cel păcătos, cel bun ca şi cel rău, cel curat ca şi cel necurat", “... peste toate o lopată de ţărînă se depune". Alt argument al deşertăciunii, în aceeaşi operă, e tirania vanităţii, care surpă orice valoare, un rău secund, împletit cu cel dintîi, al morţii. Marea operă a geniului va ajunge tribuna micilor vanităţi: "Toate micile mizerii unui suflet chinuit / Mult mai mult îl vor atrage decît tot ce ai gîndit". Zădărnicia creaţiei excepţionale înfăţişează pesimismul eminescian cel mai întunecat. Mintea obosită de cugetare, la stingerea lumînării, îşi vede, în imperiul Gîndirii, propria capcană existenţială ironică în ipostaza bătrînului dascăl. Motiv de inspiraţie schopen- haueriană, deşărtăciunea apare şi în textul “Glossă" de M. Eminescu. Poetul scoate din contemplare spectacolul pe care-l oferă evoluţia societăţii umane. El face concluzia sceptică a zădărniciei oricărui efort activ de ameliorare a unei lumi prinse iremediabil în jocul tragic al
voinţei de a trăi şi al dorinţei de mărire şi putere: "Tot ce-a fost ori o să fie / în prezent le-avem pe toate, / Dar de-a lor zădărnicie / Te întreabă şi socoate."
în romanul “Ion" de L. Rebreanu, în ultimele clipe de viaţă, personajul face o retrospecţie a existenţei sale, enumerarea tragică a momentelor din viaţa sa încheindu-se cu "glasul pămîntului": "şi-i păru că toate au fost degeaba şi că pămîn- turile lui au să rămîie ale nimănui".
La Blaga, îngerii din "Paradis în destrămare" vor putrezi “sub glie", lăsînd loc Nimicului; despuiată de fiorul sfinţeniei, prin pierderea miturilor, lumea se va întoarece în deşărtăciunea ţărînii.
Fumul de tutun, mobilele vechi, îmbrăcate în huse cafenii, imaginea ciudată a lui Sîmion care broda — toate alcătuiesc tabloul unei lumi în degradare, al unui “bîlcial deşertăciunilor" în romanul “Enigma Otiliei" de G. Călinescu.
în drama “lona" de M. Sorescu, identificăm meditaţia amară pe tema curgerii timpului fiinţei în nimicul Nefiinţei: "Un sfert din viaţă ni-l pierdem făcînd legături (...) între lucruri şi praf".
54
şi surpării, sub nisipul timpului, a unor mari momente din istoria umanităţii.
Perspectiva deşertăciunii, motivul dominant din partea a cincea a “Scrisorii I" de M. Eminescu, este ilustrată chiar de soarta bătrînului dascăl: mintea ce-a cuprins începutul şi Sfîrşitul Întîmplă- rii numită Viaţă se supune zădărniciei ei. Motivul deşertăciunii se găseşte în argumentaţia: "Mîna care-au dorit sceptrul universului şi gînduri / Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scînduri...". Nici în ipostazele ei supreme, cunoaşterea nu deschide vreo cale de a te sustrage morţii. Deşertăciunea deşertăciunii e laitmotivul meditaţiei din această epistolă, mai aproape de izvorul străvechi al filozofiei decît neam putea închipui: "Căci toţi au aceeaşi soartă: cel drept şi cel păcătos, cel bun ca şi cel rău, cel curat ca şi cel necurat", “... peste toate o lopată de ţărînă se depune". Alt argument al deşertăciunii, în aceeaşi operă, e tirania vanităţii, care surpă orice valoare, un rău secund, împletit cu cel dintîi, al morţii. Marea operă a geniului va ajunge tribuna micilor vanităţi: "Toate micile mizerii unui suflet chinuit / Mult mai mult îl vor atrage decît tot ce ai gîndit". Zădărnicia creaţiei excepţionale înfăţişează pesimismul eminescian cel mai întunecat. Mintea obosită de cugetare, la stingerea lumînării, îşi vede, în imperiul Gîndirii, propria capcană existenţială ironică în ipostaza bătrînului dascăl. Motiv de inspiraţie schopen- haueriană, deşărtăciunea apare şi în textul “Glossă" de M. Eminescu. Poetul scoate din contemplare spectacolul pe care-l oferă evoluţia societăţii umane. El face concluzia sceptică a zădărniciei oricărui efort activ de ameliorare a unei lumi prinse iremediabil în jocul tragic al
voinţei de a trăi şi al dorinţei de mărire şi putere: "Tot ce-a fost ori o să fie / în prezent le-avem pe toate, / Dar de-a lor zădărnicie / Te întreabă şi socoate."
în romanul “Ion" de L. Rebreanu, în ultimele clipe de viaţă, personajul face o retrospecţie a existenţei sale, enumerarea tragică a momentelor din viaţa sa încheindu-se cu "glasul pămîntului": "şi-i păru că toate au fost degeaba şi că pămîn- turile lui au să rămîie ale nimănui".
La Blaga, îngerii din "Paradis în destrămare" vor putrezi “sub glie", lăsînd loc Nimicului; despuiată de fiorul sfinţeniei, prin pierderea miturilor, lumea se va întoarece în deşărtăciunea ţărînii.
Fumul de tutun, mobilele vechi, îmbrăcate în huse cafenii, imaginea ciudată a lui Sîmion care broda — toate alcătuiesc tabloul unei lumi în degradare, al unui “bîlcial deşertăciunilor" în romanul “Enigma Otiliei" de G. Călinescu.
în drama “lona" de M. Sorescu, identificăm meditaţia amară pe tema curgerii timpului fiinţei în nimicul Nefiinţei: "Un sfert din viaţă ni-l pierdem făcînd legături (...) între lucruri şi praf".
Lista cu toate Simbolurile
Lista cu toate Motivele
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră