CLOPOT ce reprezinta ce semnifica ce simbolizeaza
Simbol al vestirilor solemne, clopotul bisericii reprezintă o măsură a timpului, instituie o legătură emoţională cu sacralitatea, consfinţeşte ieşirea din durată, precedă un eveniment de interes general. Prin sunetul său grav şi amplu, se impune în viaţă ca un semn al legăturii dintre un individ şi lume şi inoculează o stare meditativă, adeseori de revizuire a poziţiei pe care omul o are în unuvers. Simbolismul clopotului este legat, mai degrabă, de perceperea sunetului. în India, clopotul simbolizează reflectarea vibraţiei primordiale, răsfrîngerea Puterii divine în existenţă: perceperea dangătului clopotului risipeşte limitările condiţiei temporale. Muzica produsă de clopote este înălţătoare şi, totodată, prezintă un criteriu al armoniei universale.
Clinchetul clopotelor sau al clopoţeilor are însă pretudindeni putere de purificare; alungă duhurile rele sau măcar avertizează de apropierea acestora. Astfel, clopotul devine simbolul chemării divine, supunerii faţă de cuvîntul lui Dumnezeu, în orice caz, o comunicare între cer şi pămînt. Prin poziţia limbii ce loveşte pereţii săi, clopotul evocă poziţia a tot ce este “suspendat" între cer şi pămînt, stabilind astfel o relaţie între lucruri. Dar el deţine şi puterea de a intra în legătură cu lumea subterană.
în literatură, se consideră ca simbol prolific, mai cu seamă în poezie. în “Sara pe deal", Eminescu face din el elementul central al pastelului. Clopotul armonizează mişcarea sonoră: "Clopotul vechi împle cu glasul lui sara, / Sufletul meu arde-n iubire ca para". Apogeu al vieţii, sunetul clopotului stimulează exaltarea erotică şi generează o "sfinţenie simplă". în poemul "împărat şi proletar", motivul este utilizat pentru a descrie viaţa de apoi, cînd fiinţa se va arăta împăcată: "Chiar clopotul n-a plînge cu limba lui de spijă / Pentru acel de care norocul avu grijă;/Nimeni de-a plînge n-are, el traiul şi-a trăit".
Goga asociază freamătul poeziei sale cu simbolul clopotului ce exprimă glasul durerii colective, întrupată în "rugă" şi “chemare"-, de asemenea, glasul său este ca o binecuvîntare şi constituie o legătura cu strămoşii: "E clopotul... Copilăria-şi plînge / Comoara ei pierdută-n pribegie, / cu limba lui de rugă şi chemare / Strămoşii toţi îşi spun mustrarea mie".
Ion Pilat investeşte clopotul cu atribute biblice şi ritualice: “O, clopot trist, profetizînd cu glas de Christ".
în drama “Meşterul Manole" de L. Blaga, motivul clopotului sugerează
ideea că Manole, prin opera sa, rivalizează cu Dumnezeu, căci cei veniţi să admire biserica nu aduc laude lui, ci meşterului care s-a întrecut pe sine: "Auziţi-l cum trage clopotul, cumplit şi fără smerenie, parcă s-ar certa cu cerul". Mulţimea observă adevărata dimensiune a zidirii, acceptînd ideea că autorul ei se ridicase, prin propria jertfă, deasupra cerului şi a semenilor, apreciindu-l ca pe o valoare absolută, în jurul căreia se ţese un mit.
La începutul romanului "Clopotniţa" de i. Druţă îl aflăm pe Horia "stînd cu faţa la soare, cu ochii închişi, aşteptînd să bată clopotul din Piaţa Biruinţei"; clopotul "a oftat încet, domol, o singură dată"-, vibrează încet peste oraş dangătul lui, măsurîndu-i clipele, orele, viaţa... Dar mai există clopote altundeva, într-acolo îl poartă amintirea şi gîndul. Clopotniţa reprezintă locul care trebuie ţinut minte şi cinstit, relicva ce păstrează aura de măreţie: "A trecut prin viitoarea multor secole şi această lungă, anevoioasă cale dăinuia deasupra ca o aureolă sfîntă". Dangătul clopotului vibrează a chemare şi îndemn, a luare-aminte şi durere. în romanul "Biserica Albă" de acelaşi autor, clopotul de la biserica sfîntului loan Bogoslovul avea ceva cutremurător în dangătul său şi de aceea toate bisericile intrau şi ieşeau din slujbă la auzul lui. Se vorbea chiar despre prevestirile făcute de acest clopot: "Tocmai atunci cînd întorcea în jale, se maiabătea cîte o napastă peste oraş; alteori urca în slăvi plin de viaţă, plin de lumină, şi chiar că vremurile se înseninau..."
în poezia “Părinţii" de D. Matcov- schi, motivul sugerează curgerea vremii şi a generaţiilor: în curgerea vremi, copiii devin oameni maturi, în timp ce bătrînii
urcă în ceruri, repetînd acelaşi ritual .il generaţiilor de sute de ani: "Şi clopotele bat din veşnicii"
Clinchetul clopotelor sau al clopoţeilor are însă pretudindeni putere de purificare; alungă duhurile rele sau măcar avertizează de apropierea acestora. Astfel, clopotul devine simbolul chemării divine, supunerii faţă de cuvîntul lui Dumnezeu, în orice caz, o comunicare între cer şi pămînt. Prin poziţia limbii ce loveşte pereţii săi, clopotul evocă poziţia a tot ce este “suspendat" între cer şi pămînt, stabilind astfel o relaţie între lucruri. Dar el deţine şi puterea de a intra în legătură cu lumea subterană.
în literatură, se consideră ca simbol prolific, mai cu seamă în poezie. în “Sara pe deal", Eminescu face din el elementul central al pastelului. Clopotul armonizează mişcarea sonoră: "Clopotul vechi împle cu glasul lui sara, / Sufletul meu arde-n iubire ca para". Apogeu al vieţii, sunetul clopotului stimulează exaltarea erotică şi generează o "sfinţenie simplă". în poemul "împărat şi proletar", motivul este utilizat pentru a descrie viaţa de apoi, cînd fiinţa se va arăta împăcată: "Chiar clopotul n-a plînge cu limba lui de spijă / Pentru acel de care norocul avu grijă;/Nimeni de-a plînge n-are, el traiul şi-a trăit".
Goga asociază freamătul poeziei sale cu simbolul clopotului ce exprimă glasul durerii colective, întrupată în "rugă" şi “chemare"-, de asemenea, glasul său este ca o binecuvîntare şi constituie o legătura cu strămoşii: "E clopotul... Copilăria-şi plînge / Comoara ei pierdută-n pribegie, / cu limba lui de rugă şi chemare / Strămoşii toţi îşi spun mustrarea mie".
Ion Pilat investeşte clopotul cu atribute biblice şi ritualice: “O, clopot trist, profetizînd cu glas de Christ".
în drama “Meşterul Manole" de L. Blaga, motivul clopotului sugerează
ideea că Manole, prin opera sa, rivalizează cu Dumnezeu, căci cei veniţi să admire biserica nu aduc laude lui, ci meşterului care s-a întrecut pe sine: "Auziţi-l cum trage clopotul, cumplit şi fără smerenie, parcă s-ar certa cu cerul". Mulţimea observă adevărata dimensiune a zidirii, acceptînd ideea că autorul ei se ridicase, prin propria jertfă, deasupra cerului şi a semenilor, apreciindu-l ca pe o valoare absolută, în jurul căreia se ţese un mit.
La începutul romanului "Clopotniţa" de i. Druţă îl aflăm pe Horia "stînd cu faţa la soare, cu ochii închişi, aşteptînd să bată clopotul din Piaţa Biruinţei"; clopotul "a oftat încet, domol, o singură dată"-, vibrează încet peste oraş dangătul lui, măsurîndu-i clipele, orele, viaţa... Dar mai există clopote altundeva, într-acolo îl poartă amintirea şi gîndul. Clopotniţa reprezintă locul care trebuie ţinut minte şi cinstit, relicva ce păstrează aura de măreţie: "A trecut prin viitoarea multor secole şi această lungă, anevoioasă cale dăinuia deasupra ca o aureolă sfîntă". Dangătul clopotului vibrează a chemare şi îndemn, a luare-aminte şi durere. în romanul "Biserica Albă" de acelaşi autor, clopotul de la biserica sfîntului loan Bogoslovul avea ceva cutremurător în dangătul său şi de aceea toate bisericile intrau şi ieşeau din slujbă la auzul lui. Se vorbea chiar despre prevestirile făcute de acest clopot: "Tocmai atunci cînd întorcea în jale, se maiabătea cîte o napastă peste oraş; alteori urca în slăvi plin de viaţă, plin de lumină, şi chiar că vremurile se înseninau..."
în poezia “Părinţii" de D. Matcov- schi, motivul sugerează curgerea vremii şi a generaţiilor: în curgerea vremi, copiii devin oameni maturi, în timp ce bătrînii
urcă în ceruri, repetînd acelaşi ritual .il generaţiilor de sute de ani: "Şi clopotele bat din veşnicii"
Lista cu toate Simbolurile
Lista cu toate Motivele
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră