APOCALIPSA ce reprezinta ce semnifica ce simbolizeaza
Apocalipsa
Apocalipsa este simbolul ultimelor zile ale lumii, ce vor fi marcate de fenomene înfricoşătoare (uriaşe învolburări ale mărilor, prăbuşiri de munţi, despicări ale pămîntului, aprinderea văzduhului şi a cerului, confuzia anotimpurilor, corupţia oamenilor, decadenţa claselor sociale, răutatea, decăderea moravurilor...). M. Eliade, în “Istoria credinţelor şi ideilor religioase", vorbeşte de Sfîrşitul Lumii ca mit universal, în care urma de viaţă dispare, întreg Pămîntul este înghiţit de ocean.
Stingerea Universului din "Scrisoarea I" de M. Eminescu e sfîrşitul lumii, apocalipsa, extincţia, escatologia — motiv mitic fundamental ce apare la poet într-o proiectare succesivă fabuloasă: mai întîi ca o moarte termică a sistemului solar (“soarele ce azi e mîn- dru el îl vede trist şi roş / cum se-nchi- de ca o rană printre nori întunecoşi"), urmată de un colaps gravitaţional, de o prăbuşire a "planeţilor" scăpaţi din "frînele luminii" şi apoi de dispariţia stelelor ("ca şi frunzele de toamnă toate stelele-aupierit"), de întunecimea orizonturilor cosmice ("iar catapeteasma lumii în adînc s-au înnegrit"), de oprirea timpului "mort" şi de recăderea celor ce au fost pînă atunci în mişcare, pentru a începe "eterna pace", haosul primordial. în "Memento mori" poetul prevesteşte Apocalipsa: "E apus de Zeitate, ş-asfinţire de idei." în "împărat şi proletar", viaţa e definită ca un vis ce se încheie în mormînt, lumile dispar. Şi în “Egipetul" magul descifrează Apocalipsa care îneacă civilizaţia în nisipuri: "Şi-atunci vîntul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, / Astupînd cu el oraşe, ca gigantice
sicriuri / Unei ginţi ce fără viaţă- ngreuia pămîntul stors".
La Arghezi, teama de moarte transformă universul cunoscut în imagine apocaliptică: "Ce noapte groasă, ce noapte grea! /A bătut în fundul lumii cineva."
în volumul "Laudă somnului" de L. Blaga, imaginile conţin sugestia unui "apocalips blînd şi rustic" (Călinescu), în care potecile se retrag în pădure şi în peşteri, bufniţele se aşează pe brazi, iar portarul raiului, despuiat de atribuţii, ţine în mînă "un cotor de spadă fără de flăcări"-, noaptea, în lumina siderală a unui alt ev, ciobanii pun pămînt peste "mieii ucişi de puterile codrului", în timp ce "fetele stînilor" trec pe sub lună; căzuţi într-un "paradis în destrămare", îngerii caută pe pămînt fîntînele adevărului, dar acestea "refuză găleţile lor". Poetul exprimă spaima (de sorginte expresionistă) în faţa disoluţiei universale, a unor "catastrofice pustiiri" care vor atinge totul.
Apocalipsa este simbolul ultimelor zile ale lumii, ce vor fi marcate de fenomene înfricoşătoare (uriaşe învolburări ale mărilor, prăbuşiri de munţi, despicări ale pămîntului, aprinderea văzduhului şi a cerului, confuzia anotimpurilor, corupţia oamenilor, decadenţa claselor sociale, răutatea, decăderea moravurilor...). M. Eliade, în “Istoria credinţelor şi ideilor religioase", vorbeşte de Sfîrşitul Lumii ca mit universal, în care urma de viaţă dispare, întreg Pămîntul este înghiţit de ocean.
Stingerea Universului din "Scrisoarea I" de M. Eminescu e sfîrşitul lumii, apocalipsa, extincţia, escatologia — motiv mitic fundamental ce apare la poet într-o proiectare succesivă fabuloasă: mai întîi ca o moarte termică a sistemului solar (“soarele ce azi e mîn- dru el îl vede trist şi roş / cum se-nchi- de ca o rană printre nori întunecoşi"), urmată de un colaps gravitaţional, de o prăbuşire a "planeţilor" scăpaţi din "frînele luminii" şi apoi de dispariţia stelelor ("ca şi frunzele de toamnă toate stelele-aupierit"), de întunecimea orizonturilor cosmice ("iar catapeteasma lumii în adînc s-au înnegrit"), de oprirea timpului "mort" şi de recăderea celor ce au fost pînă atunci în mişcare, pentru a începe "eterna pace", haosul primordial. în "Memento mori" poetul prevesteşte Apocalipsa: "E apus de Zeitate, ş-asfinţire de idei." în "împărat şi proletar", viaţa e definită ca un vis ce se încheie în mormînt, lumile dispar. Şi în “Egipetul" magul descifrează Apocalipsa care îneacă civilizaţia în nisipuri: "Şi-atunci vîntul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, / Astupînd cu el oraşe, ca gigantice
sicriuri / Unei ginţi ce fără viaţă- ngreuia pămîntul stors".
La Arghezi, teama de moarte transformă universul cunoscut în imagine apocaliptică: "Ce noapte groasă, ce noapte grea! /A bătut în fundul lumii cineva."
în volumul "Laudă somnului" de L. Blaga, imaginile conţin sugestia unui "apocalips blînd şi rustic" (Călinescu), în care potecile se retrag în pădure şi în peşteri, bufniţele se aşează pe brazi, iar portarul raiului, despuiat de atribuţii, ţine în mînă "un cotor de spadă fără de flăcări"-, noaptea, în lumina siderală a unui alt ev, ciobanii pun pămînt peste "mieii ucişi de puterile codrului", în timp ce "fetele stînilor" trec pe sub lună; căzuţi într-un "paradis în destrămare", îngerii caută pe pămînt fîntînele adevărului, dar acestea "refuză găleţile lor". Poetul exprimă spaima (de sorginte expresionistă) în faţa disoluţiei universale, a unor "catastrofice pustiiri" care vor atinge totul.
Lista cu toate Simbolurile
Lista cu toate Motivele
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră
