Un farmec trist şi neînţeles de Mihai Eminescu

Un farmec trist şi neînţeles

de Mihai Eminescu

                        Un farmec trist şi neînţeles

                        Puterea mea o leagă,

                        Şi cu nimic nu m-am ales

                        Din viaţa mea întreagă.

                        E un luceafăr răsărit

                        Din negura uitării,

                        Dând orizon nemărginit

                        Singurătăţii mării.

                        Îngălbenit rămâne-n veci

                        Şi-i e aproape stinsul,

                        Când ale apei valuri reci

                        Călătoresc cu dânsul.

                        Cu-atâtea tainici rugăminţi,

                        Cu-atâtea calde şoapte,

                        Cu-atâtea lacrimi fierbinţi,

                        Vărsate zi şi noapte,

                        I te-ai rugat: dorul nespus

                        Din suflet să-ţi alunge,

                        Dar el se-nalţă tot mai sus

                        Ca să nu-l poţi ajunge.

                        Va rămânea necunoscut

                        Şi va luci departe

                        Căci luminează din trecut

                        Iubirii celei moarte

                        Şi se aprinde pe-orizon

                        Pustiu de mări şi stepe

                        Şi a lui farmec monoton

                        M-a învins fără a-l pricepe.