Ta twam asi de Mihai Eminescu
Ta twam asi
de Mihai Eminescu
Fiică gingaşă de rege, când în haina ta bogată
Treci în faeton de gală şi te mlădii zâmbitoare,
Cum din frunzele-nfoiate râde proaspătă o floare,
Toată lumea ce te vede e de
tine-nseninată.
Zbori cu şase cai ca vântul şi răsari ca aurora.
Cu căciulile în mână şi cu gurile căscate,
Oamenii salută-n cale pământeasca zeitate.
Tu te-nchini. Te simţi născută spre norocul tuturora.
Dar deodată în mulţime tu fixezi ochiul tău mare.
De o umbră-nfiorată e gândirea ta cuprinsă…
O femeie de pe stradă şi-a înălţat privirea-i stinsă
Înspre tine… fără ură, făr-amor, fără păsare.
Tu? Unde te-apropii codrul se preface în grădină,
Întristarea-n bucurie, bucuria-n fericire…
Secolele coroanei tale cu regală strălucire
Pot să scoată grâu din pietre şi palate din ruină.
Ea? născută-ntr-o cămară în mizerie obscură,
N-auzi nici glas de mumă, nici a preoţilor psalme…
S-a trezit cu comedianţii cum juca bătând din palme,
Pe-a pierzării căi părinţii o îndreptară şi-o vândură.
Ea? De-o intra în templu, sub negre boltituri
Al morţii spirit doară îl simte în tăcere,
Căci nu-nţelege blândul cuvânt de mângâiere
Din paginile unse a sfintelor scripturi.
Ce-nseamnă acele candele ce ard în orice colţ
Sub chipuri mohorâte cu-adânci şi slabe feţe?
Ce-nseamnă acea cântare pătrunsă
de blândeţe,
Ce umple tânguioasă puternicele bolţi?
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor!
Din valul ce ne bântuie
Înalţă-ne, ne mântuie!
Privirea adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată
Şi pururea fecioară,
Marie!
Răpită de duiosul organelor avânt,
Pe cartea cea de rugă alunec-a ta dreaptă,
Iar ochii tăi cei umezi la ceruri se îndreaptă.
Ea? cade în mulţime cu faţa la pământ.
*
De-ai muri copil de rege de-ale florilor miroasă,
Ca de marmură un înger sub boltirile înalte,
Pe un catafalc depusă – un popor ar plânge-ncalte,
După sufletul tău dulce, după sfânta cea frumoasă.
Ea? Dacă va cădea moartă într-o noapte de beţie
Prin ciocnire de pahare şi prin danţuri desfrânate…
Vreun cioclu de pe uliţe va încărca-o atunci-n spate,
Dară nici în moarte însăşi linişte nu va să-i fie.
Nu. Nici maiestatea morţii nu sfinţeşte pe sărac…
Căci scheletu-acela care a purtat ast-avuţie
De amar şi de durere, preparat de-anatomie
Va face-un pedant dintr-însul… Iar în urmă, într-un sac,
Va fi aruncat în groapa cea comună. O scânteie
Ce-a pierit fără de urmă. Şi cu toate astea-i semeni
Ca şi lacrima cu roua. Parc-aţi fi surori de gemeni:
Două vieţi în două inimi, şi o singură femeie.