Singurătate de Mihai Eminescu
Singurătate
de Mihai Eminescu
Cu perdelele lăsate,
Şed la masa mea de
brad,
Focul pâlpâie în sobă,
Iară eu pe gânduri cad.
Stoluri, stoluri trec
prin minte
Dulci iluzii. Amintiri
Ţârâiesc încet ca
greieri
Printre negre, vechi
zidiri,
Sau cad grele,
mângâioase
Şi se sfarmă-n suflet
trist,
Cum în picuri cade
ceara
La picioarele lui
Crist.
În odaie prin unghere
S-a ţesut păinjeniş
Şi prin cărţile în
vravuri
Umblă şoarecii furiş.
În această dulce pace
Îmi ridic privirea-n
pod
Şi ascult cum învelişul
De la cărţi ei mi le
rod.
Ah! de câte ori voit-am
Ca să spânzur lira-n
cui
Şi un capăt poeziei
Şi pustiului să pui!
Dar atuncea, greieri,
şoareci,
Cu uşor-măruntul mers,
Readuc melancolia-mi,
Iară ea se face vers.
Câteodată… prea arare…
A târziu când arde
lampa,
Inima din loc îmi sare
Când aud că sună
cleampa…
Este Ea. Deşarta casă
Dintr-o dată-mi pare
plină,
În privazul negru-al
vieţii-mi
E-o icoană de lumină.
Şi mi-i ciudă cum de
vremea
Să mai treacă se
îndură,
Când eu stau şoptind cu
draga
Mână-n mână, gură-n
gură.