Pustnicul de Mihai Eminescu

Pustnicul

de Mihai Eminescu

                        Sala-mbrăcată cu-atlas alb ca neaua,

                        Cusut cu foi şi roze vişinii,

                        Şi ceruită strălucea podeaua

                        Ca şi-aurită sub lumini vii –

                        Lumini de-o ceară ca zahărul – o steauă,

                        Diamant topit pe-oricare din făclii.

                        Argint e-n sală şi de raze nins

                        E aerul pătruns de mari oglinzi.

                        Copile dulci ca îngerii – virgine –

                        Prin sală trec purtând cununi de flori;

                        Ah! vorba înger scapă pe oricine

                        De lungi descrieri, dulce cititori –

                        Astfel acum ea mă scăpă pe mine

                        Să zugrăvesc terestrele comori,

                        Acele dulci, frumoase, june-scule

                        Cu minţi deşerte şi cu inimi nule.

                        La ce-aş descrie gingaşa cochetă,

                        Ce-abia trecută de-optsprezece ani,

                        Priviri trimite, timide, şirete,

                        Când unui tont, ce o privea avan,

                        Când unui ghiuj, cu mintea căpiată,

                        Urât ş-avar, sinistru şi pleşcan,

                        Sau unui general cu talia naltă,

                        Strigău şi prost ca şi un bou de baltă?

                        Să cânt cum seamănă de rău, impulsul

                        În corp de înger, sufletul diform?

                        Ironiei lui Byron să-i simt pulsul,

                        Ori autorului ce-a scris Marion de Lorme?

                        Să descriu nopţi romantice? – Avulsul

                        Ce apele plângând le-aruncă – adorm

                        Chiar îngerii – şi în azur muiate

                        Curg stele de-aur dulci şi-mprăştiate?

                        Şi să descos dar inima femeii

                        Suspinsă-n nopţi albastre, plin de amor?

                        Ah, a ei patimi au firea scânteii:

                        În clipa ce le naşte ele mor;

                        Închideţi ochii, căci păzească zeii

                        L-a lor lucire să te uiţi cu dor:

                        Abisuri sunt în suflet. Pe o clipă

                        Pasiunea li lumin-a lor risipă.

                        La ce excursiuni? – Ce nu sunt oare

                        Unde v-au dus, în sala cea de bal,

                        Pe înflorite, dulci şi moi covoare,

                        Unde mii flori mirosul lor exal;

                        Sub a perdelei umbră scutitoare,

                        Ce de trădarea mândrului cristal

                        Al marilor oglinzi te scapă sigur,

                        Când vrei s-observi cum grupe se configur.

                        Deci după o perdea! Pe-o moale sofă

                        Alene şede un înger de copil.

                        În păru-i negru-o roşie garoafă,

                        În ochi albaştri plutitori ş-agil

                        Şi haina de-albă, strălucită stofă

                        Cuprinde-un mijloc mlădiat-gentil,

                        Ce lin se-ndoaie parc-ar sta să culce

                        Sub evantaliu-i ce pluteşte dulce.

                        Un înger, da! aripa doar se cade

                        Pe a ei umeri albi ca neaua, goi,

                        Spre-a fi un îngeraş precum se cade.

                        Ş-apoi ce bine-i ca s-o credeţi voi!

                        Cine-ar ghici vreodată cum că şede

                        Un demon crud în suflet de noroi?

                        Cu vorba înger însă eu săracul

                        Mă voi scuti de a descrie – pe dracul.