Pe lângă plopii fără soţ… de Mihai Eminescu
Pe lângă plopii
fără soţ…
de Mihai Eminescu
Pe lângă plopii fără
soţ
Adesea am trecut;
Mă cunoşteau vecinii
toţi –
Tu nu m-ai cunoscut.
La geamul tău ce
strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nţelegea –
Tu nu m-ai înţeles.
De câte ori am aşteptat
O şoaptă de răspuns!
O zi din viaţă să-mi fi
dat,
O zi mi-era de-ajuns;
O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul
gurii mici
O oră, şi să mor.
Dându-mi din ochiul tău
senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce
vin
O stea s-ar fi aprins;
Ai fi trăit în veci de
veci
Şi rânduri de vieţi,
Cu ale tale braţe reci
Înmărmureai măreţ,
Un chip de-a pururi
adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce străbat
Din timpurile vechi.
Căci te iubeam cu ochi
păgâni
Şi plini de suferinţi,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinţii din părinţi.
Azi nici măcar îmi pare
rău
Că trec cu mult mai
rar,
Că cu tristeţe capul
tău
Se-ntoarce în zadar,
Căci azi le semeni
tuturor
La umblet şi la port,
Şi te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.
Tu trebuia să te
cuprinzi
De acel farmec sfânt,
Şi noaptea candelă
s-aprinzi
Iubirii pe pământ.