O stradă prea îngustă de Mihai Eminescu

O stradă prea îngustă

de Mihai Eminescu

                        O stradă prea îngustă

                        Părea că se făcea –

                        Şi case lungi şi negre

                        Pe două părţi era.

                        Pe dânsa nu luceşte

                        Un singur felinar –

                        Eu trec încet şi fluier

                        În suflet cu amar.

                        Deodată simt în urma-mi

                        Venind, tiptil-tiptil,

                        Pas sfiicios de fată,

                        Uşor ca de copil.

                        Şi simt cum că de braţu-mi

                        Un braţ uşor s-anină –

                        Şi simt că mâna-mi strânge

                        O mână dulce, fină.

                        Răsună miază-noaptea

                        Din turla neagră, veche –

                        Suntem atât de singuri

                        Şi suntem o pereche.

                        Căci tu eşti, tu iubită!

                        Şi am dorit, ah, cât!

                        Să fim odată singuri

                        Şi iată-ne în sfârşit!

                        Nici ştii, copilă dulce,

                        Câte pe suflet am!

                        De când te întâlniră

                        Ochii mei, te iubeam;

                        Mi-erai atât de dragă –

                        Mi-era atât de dor –

                        Încât credeam adesea

                        Că trebuie să mor!

                        O, în sfârşit! Copilă,

                        Şi ai venit – chiar tu!

                        Am aşteptat norocul –

                        Norocu-acesta nu.

                        Cum dete peste mine?

                        Cum de-ai gândit să vii,

                        Să simt suflarea-ţi caldă

                        D-urechea-mi c-apropii?