O arfă pe-un mormânt de Mihai Eminescu

O arfă pe-un mormânt

de Mihai Eminescu

                        Prin gândurile-mi triste şi negre treci frumoasă,

                        Ca marmura de albă, în haine de argint,

                        Cu ochii mari albaştri în bolţi întunecoase

                        Şi desfăcut ţi-e părul în valuri de-aur moale…

                        Deasupra frunţii tale e-un mândru cerc de stele –

                        Astfel treci tu, copilă, făptura minţii mele,

                        Minune-a Creaţiunei, ş-o singură gândire

                        Te face ca să tremuri: o arfă pe-un mormânt.

                        Da, da! în viaţa-mi tristă tu treci cu-a tale stele

                        Albastre şi în zboru-ţi tu murmuri surâzând…

                        E-amor? copilărie?… Sunt versurile mele

                        Ce-ocupă a ta minte de murmurezi visând?

                        Surâzi!… Nu plânge numai la finele poemei

                        C-o arfă pe-un mormânt.

                        Ah! de-aş muri… tu, înger, fără să ştii vreodată

                        Că te-a iubit acela, ce zace în pământ,

                        C-un rai întreg de visuri, cerimea înstelată

                        De cugetări înalte cu dânsu-i îngropată,

                        Că acea lume-ntreagă ţie-a fost închinată –

                        Tu inocentă, albă, ai trece surâzând…

                        Doar luna-n cer atuncea s-ar îndoi în liră

                        Ş-ar suspina în noapte: o arfă pe-un mormânt!