Mai am un singur dor de Mihai Eminescu

Mai am un singur dor

de Mihai Eminescu

                        Mai am un singur dor

                        În liniştea serii

                        Să mă lăsaţi să mor

                        La marginea mării;

                        Să-mi fie somnul lin

                        Şi codrul aproape,

                        Pe-ntinsele ape

                        Să am un cer senin.

                        Nu-mi trebuie flamuri,

                        Nu voi sicriu bogat,

                        Ci-mi împletiţi un pat

                        Din tinere ramuri.

                        Şi nimeni în urma mea

                        Nu-mi plângă la creştet,

                        Doar toamna glas să dea

                        Frunzişului veşted.

                        Pe când cu zgomot cad

                        Izvoarele-ntr-una,

                        Alunece luna

                        Prin vârfuri lungi de brad.

                        Pătrundă talanga

                        Al serii rece vânt,

                        Deasupra-mi teiul sfânt,

                        Să-şi scuture creanga.

                        Cum n-oi mai fi pribeag

                        De-atunci înainte,

                        M-or troieni cu drag

                        Aduceri aminte.

                        Luceferi, ce răsar

                        Din umbră de cetini,

                        Fiindu-mi prietini,

                        O să-mi zâmbească iar.

                        Va geme de patimi

                        Al mării aspru cânt…

                        Ci eu voi fi pământ

                        În singurătate-mi.