Luceafărul de Mihai Eminescu
Luceafărul
de Mihai Eminescu
A fost odată ca-n
poveşti,
A fost ca niciodată.
Din rude mari
împărăteşti,
O prea frumoasă fată.
Şi era una la părinţi
Şi mândră-n toate cele,
Cum e Fecioara între
sfinţi
Şi luna între stele.
Din umbra falnicelor
bolţi
Ea pasul şi-l îndreaptă
Lângă fereastră, unde-n
colţ
Luceafărul aşteaptă.
Privea în zare cum pe
mări
Răsare şi străluce,
Pe mişcătoarele cărări
Corăbii negre duce.
Îl vede azi, îl vede mâini,
Astfel dorinţa-i gata;
El iar, privind de
săptămâni,
Îi cade draga fată.
Cum ea pe coate-şi
răzima
Visând ale ei tâmple,
De dorul lui şi inima
Şi sufletu-i se împle.
Şi cât de viu s-aprinde
el
În orişicare sară,
Spre umbra negrului
castel
Când ea o să-i apară.
Şi pas cu pas pe urma
ei
Alunecă-n odaie,
Ţesând cu recile-i
scântei
O mreajă de văpaie.
Şi când în pat
se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mâinile pe
piept,
I-nchide geana dulce;
Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătând
închişi
Pe faţa ei întoarsă.
Ea îl privea cu un
surâs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adânc în
vis
De suflet să se prindă.
Iar ea vorbind cu el în
somn,
Oftând din greu
suspină:
– O, dulce-al nopţii
mele domn,
De ce nu vii tu? Vină!
Cobori în jos, luceafăr
blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în
gând
Şi viaţa-mi luminează!
El asculta tremurător,
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare;
Şi apa unde-au fost
căzut
În cercuri se roteşte,
Şi din adânc necunoscut
Un mândru tânăr creşte.
Uşor el trece ca pe
prag
Pe marginea ferestei
Şi ţine-n mână un toiag
Încununat cu trestii.
Părea un tânăr voievod
Cu păr de aur moale,
Un vânăt giulgi
se-ncheie nod
Pe umerele goale.
Iar umbra feţei
străvezii
E albă ca de ceară –
Un mort frumos cu ochii
vii
Ce scânteie-n afară.
– Din sfera mea venii
cu greu
Ca să-ţi urmez
chemarea,
Iar cerul este tatăl
meu
Şi mumă-mea e marea.
Ca în cămara ta să vin,
Să te privesc
de-aproape,
Am coborât cu-al meu
senin
Şi m-am născut din ape.
O, vin’! odorul meu
nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de
sus,
Iar tu să-mi fii
mireasă.
Colo-n palate de
mărgean
Te-oi duce veacuri multe,
Şi toată lumea-n ocean
De tine o s-asculte.
– O, eşti frumos, cum
numa-n vis
Un înger se arată,
Dară pe calea ce-ai
deschis
N-oi merge niciodată;
Străin la vorbă şi la
port,
Luceşti fără de viaţă,
Căci eu sunt vie, tu eşti mort,
Şi ochiul tău
mă-ngheaţă.
Trecu o zi, trecură
trei
Şi iarăşi, noaptea,
vine
Luceafărul deasupra ei
Cu razele-i senine.
Ea trebui de el în somn
Aminte să-şi aducă
Şi dor de-al valurilor
domn
De inim-o apucă:
– Cobori în jos,
luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în
gând
Şi viaţa-mi luminează!
Cum el din cer o auzi,
Se stinse cu durere,
Iar ceru-ncepe a roti
În locul unde piere;
În aer rumene văpăi
Se-ntind pe
lumea-ntreagă,
Şi din a chaosului văi
Un mândru chip
se-ncheagă;
Pe negre viţele-i de
păr
Coroana-i arde pare,
Venea plutind în adevăr
Scăldat în foc de
soare.
Din negru giulgi se
desfăşor
Marmoreele braţe,
El vine trist şi gânditor
Şi palid e la faţă;
Dar ochii mari şi
minunaţi
Lucesc adânc himeric,
Ca două patimi fără saţ
Şi pline de-ntuneric.
– Din sfera mea venii
cu greu
Ca să te-ascult
ş-acuma,
Şi soarele e tatăl meu,
Iar noaptea-mi este muma;
O, vin’, odorul meu
nespus,
Şi lumea ta o lasă;
Eu sunt luceafărul de
sus,
Iar tu să-mi fii
mireasă.
O, vin’, în părul tău
bălai
S-anin cununi de stele,
Pe-a mele ceruri să
răsai
Mai mândră decât ele.
– O, eşti frumos cum
numa-n vis
Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai
deschis
N-oi merge niciodată!
Mă dor de crudul tău
amor
A pieptului meu coarde,
Şi ochii mari şi grei mă
dor,
Privirea ta mă arde.
– Dar cum ai vrea să mă
cobor?
Au nu-nţelegi tu oare,
Cum că eu sunt
nemuritor,
Şi tu eşti muritoare?
– Nu caut vorbe pe
ales,
Nici ştiu cum aş începe
–
Deşi vorbeşti pe
înţeles,
Eu nu te pot pricepe;
Dar dacă vrei cu
crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe
pământ,
Fii muritor ca mine.
– Tu-mi cei chiar
nemurirea mea
În schimb pe-o
sărutare,
Dar voi să ştii
asemenea
Cât te iubesc de tare;
Da, mă voi naşte din
păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt
legat,
Ci voi să mă dezlege.
Şi se tot duce… S-a tot
dus.
De dragu-unei copile,
S-a rupt din locul lui
de sus,
Pierind mai multe zile.
În vremea asta Cătălin,
Viclean copil de casă,
Ce umple cupele cu vin
Mesenilor la masă,
Un paj ce poartă pas cu
pas
A-mpărătesii rochii,
Băiat din flori şi de pripas,
Dar îndrăzneţ cu ochii,
Cu obrăjei ca doi
bujori
De rumeni, bată-i vina,
Se furişează pânditor
Privind la Cătălina.
Dar ce frumoasă se făcu
Şi mândră, arz-o focul;
Ei, Cătălin, acu-i acu
Ca să-ţi încerci norocul.
Şi-n treacăt o cuprinse
lin
Într-un ungher degrabă.
– Da’ ce vrei, mări
Cătălin?
Ia du-t’ de-ţi vezi de
treabă.
– Ce voi? Aş vrea să nu
mai stai
Pe gânduri totdeauna,
Să râzi mai bine şi
să-mi dai
O gură, numai una.
– Dar nici nu ştiu
măcar ce-mi ceri,
Dă-mi pace, fugi
departe –
O, de luceafărul din
cer
M-a prins un dor de
moarte.
– Dacă nu ştii, ţi-aş
arăta
Din bob în bob amorul,
Ci numai nu te mânia,
Ci stai cu binişorul.
Cum vânătoru-ntinde-n
crâng
La păsărele laţul,
Când ţi-oi întinde
braţul stâng
Să mă cuprinzi cu
braţul;
Şi ochii tăi
nemişcători
Sub ochii mei rămâie…
De te înalţ de subsuori
Te-nalţă din călcâie;
Când faţa mea se
pleacă-n jos,
În sus rămâi cu faţa,
Să ne privim nesăţios
Şi dulce toată viaţa;
Şi ca să-ţi fie pe
deplin
Iubirea cunoscută,
Când sărutându-te
mă-nclin,
Tu iarăşi mă sărută.
Ea-l asculta pe copilaş
Uimită şi distrasă,
Şi ruşinos şi drăgălaş,
Mai nu vrea, mai se
lasă,
Şi-i zice-ncet: – Încă de mic
Te cunoşteam pe tine,
Şi guraliv şi de nimic,
Te-ai potrivi cu mine…
Dar un luceafăr,
răsărit
Din liniştea uitării,
Dă orizon nemărginit
Singurătăţii mării;
Şi tainic genele le
plec,
Căci mi le umple plânsul
Când ale apei valuri
trec
Călătorind spre dânsul;
Luceşte c-un amor
nespus,
Durerea să-mi alunge,
Dar se înalţă tot mai sus,
Ca să nu-l pot ajunge.
Pătrunde trist cu raze
reci
Din lumea ce-l
desparte…
În veci îl voi iubi
şi-n veci
Va rămânea departe…
De-aceea zilele îmi
sunt
Pustii ca nişte stepe,
Dar nopţile-s de-un
farmec sfânt
Ce nu-l mai pot
pricepe.
– Tu eşti copilă, asta
e…
Hai ş-om fugi în lume,
Doar ni s-or pierde
urmele
Şi nu ne-or şti de
nume,
Căci amândoi vom fi
cuminţi,
Vom fi voioşi şi
teferi,
Vei pierde dorul de
părinţi
Şi visul de luceferi.
Porni luceafărul.
Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani
treceau
În tot atâtea clipe.
Un cer de stele
dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger
ne’ntrerupt
Rătăcitor prin ele.
Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea
dentâi,
Cum izvorau lumine;
Cum izvorând îl
înconjor
Ca nişte mări,
de-a-notul…
El zboară, gând purtat de
dor,
Pân’ piere totul,
totul;
Căci unde-ajunge nu-i
hotar,
Nici ochi spre a
cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.
Nu e nimic şi totuşi e
O sete care-l soarbe,
E un adânc asemene
Uitării celei oarbe.
– De greul negrei
vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
Şi lăudat pe veci să
fii
Pe-a lumii
scară-ntreagă;
O, cere-mi, Doamne, orice
preţ
Dar dă-mi o altă
soarte,
Căci tu izvor eşti de
vieţi
Şi dătător de moarte;
Reia-mi al nemuririi
nimb
Şi focul din privire,
Şi pentru toate dă-mi
în schimb
O oră de iubire…
Din chaos, Doamne,-am
apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos…
Şi din repaos m-am
născut,
Mi-e sete de repaos.
– Hyperion, ce din
genuni
Răsai c-o-ntreagă lume,
Nu cere semne şi minuni
Care n-au chip şi nume;
Tu vrei un om să te
socoţi
Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu
toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni.
Ei numai doar durează-n
vânt
Deşerte idealuri –
Când valuri află un
mormânt,
Răsar în urmă valuri;
Ei doar au stele cu noroc
Şi prigoniri de soarte,
Noi nu avem nici timp,
nici loc
Şi nu cunoaştem moarte.
Din sânul vecinicului
ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar
stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare;
Părând pe veci a
răsări,
Din urmă moartea-l
paşte,
Căci toţi se nasc spre
a muri
Şi mor spre a se naşte.
Iar tu, Hyperion, rămâi
Oriunde ai apune…
Cere-mi cuvântul meu
dentâi –
Să-ţi dau înţelepciune?
Vrei să dau glas acelei
guri,
Ca dup-a ei cântare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?
Vrei poate-n faptă să
arăţi
Dreptate şi tărie?
Ţi-aş da pământul în
bucăţi
Să-l faci împărăţie.
Îţi dau catarg lângă
catarg,
Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi
marea-n larg,
Dar moartea nu se
poate…
Şi pentru cine vrei să
mori?
Întoarce-te,
te-ndreaptă
Spre-acel pământ
rătăcitor
Şi vezi ce te aşteaptă.
În locul lui menit din
cer
Hyperion se-ntoarse
Şi, ca şi-n ziua cea de
ieri,
Lumina şi-o revarsă.
Căci este sara-n
asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniştit
Şi tremurând din apă
Şi umple cu-ale ei
scântei
Cărările din crânguri.
Sub şirul lung de
mândri tei
Şedeau doi tineri
singuri:
– O, lasă-mi capul meu
pe sân,
Iubito, să se culce
Sub raza ochiului senin
Şi negrăit de dulce;
Cu farmecul luminii
reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă linişte de veci
Pe noaptea mea de
patimi.
Şi de asupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci eşti iubirea mea
dentâi
Şi visul meu din urmă.
Hyperion vedea de sus
Uimirea-n a lor faţă:
Abia un braţ pe gât i-a
pus
Şi ea l-a prins în
braţe…
Miroase
florile-argintii
Şi cad, o dulce ploaie,
Pe creştetele-a doi
copii
Cu plete lungi, bălaie.
Ea, îmbătată de amor,
Ridică ochii. Vede
Luceafărul. Şi-ncetişor
Dorinţele-i încrede:
– Cobori în jos,
luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n codru şi în gând,
Norocu-mi luminează!
El tremură ca alte dăţi
În codri şi pe dealuri,
Călăuzind singurătăţi
De mişcătoare valuri;
Dar nu mai cade ca-n
trecut
În mări din tot
înaltul:
– Ce-ţi pasă ţie, chip
de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru
strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă
simt
Nemuritor şi rece.