Junii corupţi de Mihai Eminescu
Junii corupţi
de Mihai Eminescu
La voi cobor acuma, voi
suflete-amăgite,
Şi ca să vă ard fierea,
o, spirite-ameţite,
Blestemul îl invoc;
Blestemul mizantropic,
cu vânăta lui gheară,
Ca să vă scriu pe
frunte, ca vita ce se-nfiară
Cu fierul ars în foc.
Deşi ştiu c-a mea liră
d-a surda o să bată
În preajma minţii
voastre de patimi îmbătată,
De-al patimilor dor;
În preajma minţii
voastre ucisă de orgie,
Şi putredă de spasmuri,
şi arsă de beţie,
Şi seacă de amor.
O, fiarbă-vă mânia în
vinele stocite,
În ochii stinşi de
moarte, pe frunţi învineţite
De sânge putrezit;
Că-n veci nu se va teme
Profetul vreodată
De braţele slăbite,
puterea leşinată
A junelui cănit.
Ce am de-alege oare în
seaca-vă fiinţă?
Ce foc făr-a se stinge,
ce drept fără să-mi minţă,
O, oameni morţi de vii!
Să vă admir curajul în
vinure vărsate,
În sticle sfărâmate,
hurii neruşinate
Ce chiuie-n orgii?
Vă văd lungiţi pe patul
juneţii ce-aţi spurcat-o,
Suflând din gură boala
vieţii ce-aţi urmat-o,
Şi arşi pân-în
rărunchi;
Sau bestiilor care pe
azi îl ţin în fiară,
Cum linguşiţi privirea
cea stearpă şi amară,
Cum cădeţi în genunchi!
Sculaţi-vă! căci anii
trecutului se-nşiră,
În şiruri triumfale
stindardul îl resfiră,
Căci Roma a-nviat;
Din nou prin glorii
calcă, cu faţa înzeită,
Cu faclele nestinse,
puterea-i împietrită,
Poporul împărat.
Sculaţi-vă! căci tromba
de moarte purtătoare
Cu glasul ei lugubru
răcneşte la popoare
Ca leul speriat;
Tot ce respiră-i liber,
a tuturor e lumea,
Dreptatea, libertatea
nu sunt numai un nume,
Ci-aievea s-a serbat.
Încingeţi-vă spada la
danţul cel de moarte,
Aci vă poarte vântul,
cum ştie să vă poarte
A ţopăi în joc!
Aci vă duceţi valuri în
mii batalioane,
Cum în păduri aprinse, mânat în
uragane,
Diluviul de foc.
Vedeţi cum urna crapă,
cenuşa reînvie,
Cum murmură trecutul cu
glas de bătălie
Poporului roman;
Cum umbrele se-mbracă
în zale ferecate,
Şi frunţile cărunte le
nalţă de departe
Un Cezar, un Traian.
Cad putredele tronuri
în marea de urgie,
Se sfarmă de odată cu
lanţul de sclavie
Şi sceptrele de fier;
În două părţi infernul
portalele-şi deschide,
Spre-a încăpea cu mia
răsufletele hâde
Tiranilor ce pier!
În darn răsună vocea-mi
de eco repezită,
Vă zguduie arama
urechea amorţită
Şi simţul leşinat;
Virtutea despletită şi
patria-ne zeie
Nu pot ca să aprinză o
singură scânteie
În sufletu-ngheţat.
Şi singur stau şi caut,
ca uliul care cată
În inima junimii de
viaţa-i dezbrăcată
Un stârv spre-a-l
sfâşia;
Ca pasărea de zboru-i
din ceruri dezmeţită,
Ca muntele ce-n frunte-i de
nouri încreţită
Un trăsnet ar purta.
Dar cel puţin nu
spuneţi că aveţi simţiminte,
Că-n veci nu se îmbracă
în veştede veştminte
Misteriul cel sânt;
Căci vorba voastră sună
ca plâns la cununie,
Ca cobea ce îngână un
cânt de veselie,
Ca râsul la mormânt.