Freamăt de codru de Mihai Eminescu
Freamăt de codru
de Mihai Eminescu
Tresărind scânteie
lacul
Şi se leagănă sub
soare;
Eu, privindu-l din
pădure,
Las aleanul să mă fure
Şi ascult de la răcoare
Pitpalacul.
Din izvoare şi din gârle
Apa sună somnoroasă;
Unde soarele pătrunde
Printre ramuri a ei
unde,
Ea în valuri sperioase
Se azvârle.
Cucul cântă, mierle,
presuri –
Cine ştie să
le-asculte?
Ale pasărilor neamuri
Ciripesc pitite-n
ramuri
Şi vorbesc cu-atât de multe
Înţelesuri.
Cucu-ntreabă: – „Unde-i
sora
Viselor noastre de
vară?
Mlădioasă şi iubită,
Cu privirea ostenită,
Ca o zână să răsară
Tuturora.”
Teiul vechi un ram
întins-a,
Ea să poată să-l
îndoaie,
Ramul tânăr vânt să-şi
deie
Şi de braţe-n sus s-o
ieie,
Iară florile să ploaie
Peste dânsa.
Se întreabă trist izvorul
– „Unde mi-i crăiasa
oare?
Părul moale
despletindu-şi,
Faţa-n apa mea
privindu-şi,
Să m-atingă visătoare
Cu piciorul?”
Am răspuns: – „Pădure
dragă,
Eu nu vine, nu mai
vine!
Singuri, voi, stejari,
rămâneţi
De visaţi la ochii
vineţi,
Ce luciră pentru mine
Vara-ntreagă.”
Ce frumos era în
crânguri,
Când cu ea m-am prins
tovarăş!
O poveste încântată
Care azi e-ntunecată…
De-unde eşti, revino
iarăşi,
Să fim singuri.