Floare albastră de Mihai Eminescu
Floare albastră
de Mihai Eminescu
– „Iar te-ai cufundat
în stele
Şi în nori şi-n ceruri
nalte?
De nu m-ai uita
încalte,
Sufletul vieţii mele.
În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta
gândire
Şi câmpiile Asire
Şi întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor
mare –
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!”
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi
părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis
nimica.
– „Hai în codrul cu
verdeaţă,
Und-isvoare plâng în
vale,
Stânca stă să se
prăvale
În prăpastia măreaţă.
Acolo-n ochiul de
pădure,
Lângă trestia cea lină
Şi sub bolta cea senină
Vom şedea în foi de
mure.
Şi mi-i spune-atunci
poveşti
Şi minciuni cu-a ta
guriţă,
Eu pe-un fir de
romăniţă
Voi cerca de mă
iubeşti.
Şi de-a soarelui
căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur
părul,
Să-ţi astup cu dânsul
gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o
ştie,
Căci va fi sub pălărie
–
Ş-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi
ivit
Luna-n noaptea cea de
vară,
Mi-i ţine de subsuoară,
Te-oi ţine de după gât.
Pe cărare-n bolţi de
frunze,
Apucând spre sat în
vale,
Ne-om da sărutări pe
cale,
Dulci ca florile
ascunse.
Şi sosind l-al porţii
prag,
Vom vorbi-n întunecime;
Grija noastră n-aib-o
nime,
Cui ce-i pasă că-mi
eşti drag?”
Înc-o gură – şi
dispare…
Ca un stâlp eu stam în
lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce
floare!
……………………
Şi te-ai dus, dulce
minune,
Ş-a murit iubirea
noastră –
Floare-albastră!
floare-albastră!
Totuşi este trist în
lume!