Floare albastră de Mihai Eminescu


Floare albastră
de Mihai Eminescu
                        – „Iar te-ai cufundat în stele

                        Şi în nori şi-n ceruri nalte?

                        De nu m-ai uita încalte,

                        Sufletul vieţii mele.



                        În zadar râuri în soare

                        Grămădeşti-n a ta gândire

                        Şi câmpiile Asire

                        Şi întunecata mare;



                        Piramidele-nvechite

                        Urcă-n cer vârful lor mare –

                        Nu căta în depărtare

                        Fericirea ta, iubite!”



                        Astfel zise mititica,

                        Dulce netezindu-mi părul.

                        Ah! ea spuse adevărul;

                        Eu am râs, n-am zis nimica.



                        – „Hai în codrul cu verdeaţă,

                        Und-isvoare plâng în vale,

                        Stânca stă să se prăvale

                        În prăpastia măreaţă.



                        Acolo-n ochiul de pădure,

                        Lângă trestia cea lină

                        Şi sub bolta cea senină

                        Vom şedea în foi de mure.



                        Şi mi-i spune-atunci poveşti

                        Şi minciuni cu-a ta guriţă,

                        Eu pe-un fir de romăniţă

                        Voi cerca de mă iubeşti.



                        Şi de-a soarelui căldură

                        Voi fi roşie ca mărul,

                        Mi-oi desface de-aur părul,

                        Să-ţi astup cu dânsul gura.



                        De mi-i da o sărutare,

                        Nime-n lume n-a s-o ştie,

                        Căci va fi sub pălărie –

                        Ş-apoi cine treabă are!



                        Când prin crengi s-a fi ivit

                        Luna-n noaptea cea de vară,

                        Mi-i ţine de subsuoară,

                        Te-oi ţine de după gât.



                        Pe cărare-n bolţi de frunze,

                        Apucând spre sat în vale,

                        Ne-om da sărutări pe cale,

                        Dulci ca florile ascunse.



                        Şi sosind l-al porţii prag,

                        Vom vorbi-n întunecime;

                        Grija noastră n-aib-o nime,

                        Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?”



                        Înc-o gură – şi dispare…

                        Ca un stâlp eu stam în lună!

                        Ce frumoasă, ce nebună

                        E albastra-mi, dulce floare!



                        ……………………



                        Şi te-ai dus, dulce minune,

                        Ş-a murit iubirea noastră –

                        Floare-albastră! floare-albastră!

                        Totuşi este trist în lume!