Cugetările sărmanului Dionis de Mihai Eminescu
Cugetările
sărmanului Dionis
de Mihai Eminescu
Ah! garafa pântecoasă
doar de sfeşnic mai e bună!
Şi mucoasa lumânare
sfârâind săul şi-l arde,
Şi-n această sărăcie,
te inspiră, cântă barde –
Bani n-am mai văzut
de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună.
Un regat pentr-o
ţigară, s-împlu norii de zăpadă
Cu himere! Dar de unde?
Scârţâie de vânt fereastra,
În pod miaună motanii –
la curcani vânătă-i creasta
Şi cu pasuri
melancolici meditând umblă-n ogradă.
Uh! ce frig îmi văd
suflarea, – şi căciula cea de oaie
Pe urechi am tras-o
zdravăn – iar de coate nici că-mi pasă,
Ca ţiganul, care bagă degetul prin
rara casă
De năvod – cu-a mele
coate eu cerc vremea de se-nmoaie.
Cum nu sunt un şoarec,
Doamne – măcar totuşi are blană,
Mi-aş mânca cărţile
mele – nici că mi-ar păsa de ger
Mi-ar părea superbă,
dulce o bucată din Homer,
Un palat, borta-n
părete şi nevasta – o icoană.
Pe păreţi cu colb, pe
podul cu lungi pânze de painjen
Roiesc ploşniţele
roşii, de ţi-i drag să te-uiţi la ele!
Greu li-i de mindir de
paie, şi apoi din biata-mi piele
Nici că au ce sa mai
sugă. – într-un roi mai de un stânjen
Au ieşit la promenadă –
ce petrecere gentilă!
Ploşniţa ceea-i
bătrână, cuvios în mers păşeşte;
Cela-i cavaler e iute
oare ştie franţuzeşte?
Cea ce-ncunjură
mulţimea i-o romantică copilă.
Bruh! mi-i frig – Iată
pe mână cum codeşte-un negru purec;
Să-mi moi degetul în
gură – am să-l prind – ba las, săracul!
Pripăşit la vreo
femeie, ştiu că ar vedea pe dracul,
Dară eu – ce-mi pasă
mie – bietul „ins!” la ce să-l purec?
Şi motanul toarce-n
sobă de blazat ce-i. – Măi motane,
Vino-ncoa’ să stăm de
vorbă, unice amic şi ornic.
De-ar fi-n lume-un sat
de mâţe, zău! că-n el te-aş pune vornic,
Ca să ştii şi tu odată,
boieria ce-i, sărmane!
Oare ce gândeşte hâtrul
de stă ghem şi toarce-ntr-una?
Ce idei se-nşiră dulce în
mâţeasca-i fantazie?
Vreo cucoană cu-albă
blană cu amoru-i îl îmbie,
Rendez-vous i-a dat în
şură, ori în pod, în găvăună?
De-ar fi-n lume numai
mâţe – tot poet aş fi? Totuna:
Mieunând în ode nalte,
tragic miorlăind – un Garrick,
Ziua tologit în soare,
pândind cozile de şoaric,
Noaptea-n pod, cerdac
şi streşini heinizând duios la lună.
Filosof de-aş fi –
simţirea-mi ar fi vecinic la aman!
În prelegeri populare
idealele le apăr
Şi junimii generoase,
domnişoarele ce scapăr,
Le arăt că lumea vis e
– un vis searbăd – de motan.
Sau ca popă colo-n
templul, închinat fiinţei, care
După chip ş-asemănare a
creat mâţescul neam,
Aş striga: o, motănime!
motănime! Vai Haram
De-al tău suflet,
motănime, ne-postind postul cel mare.
Ah! Sunt printre voi
de-aceia care nu cred tabla legii,
Firea mai presus de
fire, mintea mai presus de minte,
Ce destinul motănimii
îl desfăşură înainte!
Ah! atei, nu tem ei
iadul ş-a lui Duhuri – liliecii?
Anathema sit! – Să-l scuipe
oricare motan de treabă,
Nu vedeţi
ce-nţelepciune e-n făptura voastră chiară?
O, montani fără de
suflet! – La zgâriat el v-a dat gheară
Şi la tors v-a dat
musteţe – vreţi să-l pipăiţi cu laba?
Ii! că în clondir se
stinge căpeţelul de lumină!
Moşule, mergi de te culcă, nu vezi că
s-a-ntunecat?
Să visăm favori şi aur,
tu-n cotlon şi eu în pat
De-aş putea să dorm
încalea. – Somn, a gândului odină,
O, acopere fiinţa-mi
cu-a ta mută armonie,
Vino somn – ori vâno
moarte. Pentru mine e totuna:
De-oi petrece-ncă cu
mâţe şi cu pureci şi cu luna,
Or de nu – cui ce-i
aduce? – Poezie – sărăcie!