Cugetările sărmanului Dionis de Mihai Eminescu

Cugetările sărmanului Dionis

de Mihai Eminescu

                        Ah! garafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună!

                        Şi mucoasa lumânare sfârâind săul şi-l arde,

                        Şi-n această sărăcie, te inspiră, cântă barde –

                        Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună.

                        Un regat pentr-o ţigară, s-împlu norii de zăpadă

                        Cu himere! Dar de unde? Scârţâie de vânt fereastra,

                        În pod miaună motanii – la curcani vânătă-i creasta

                        Şi cu pasuri melancolici meditând umblă-n ogradă.

                        Uh! ce frig îmi văd suflarea, – şi căciula cea de oaie

                        Pe urechi am tras-o zdravăn – iar de coate nici că-mi pasă,

                        Ca ţiganul, care bagă degetul prin rara casă

                        De năvod – cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.

                        Cum nu sunt un şoarec, Doamne – măcar totuşi are blană,

                        Mi-aş mânca cărţile mele – nici că mi-ar păsa de ger

                        Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer,

                        Un palat, borta-n părete şi nevasta – o icoană.

                        Pe păreţi cu colb, pe podul cu lungi pânze de painjen

                        Roiesc ploşniţele roşii, de ţi-i drag să te-uiţi la ele!

                        Greu li-i de mindir de paie, şi apoi din biata-mi piele

                        Nici că au ce sa mai sugă. – într-un roi mai de un stânjen

                        Au ieşit la promenadă – ce petrecere gentilă!

                        Ploşniţa ceea-i bătrână, cuvios în mers păşeşte;

                        Cela-i cavaler e iute oare ştie franţuzeşte?

                        Cea ce-ncunjură mulţimea i-o romantică copilă.

                        Bruh! mi-i frig – Iată pe mână cum codeşte-un negru purec;

                        Să-mi moi degetul în gură – am să-l prind – ba las, săracul!

                        Pripăşit la vreo femeie, ştiu că ar vedea pe dracul,

                        Dară eu – ce-mi pasă mie – bietul „ins!” la ce să-l purec?

                        Şi motanul toarce-n sobă de blazat ce-i. – Măi motane,

                        Vino-ncoa’ să stăm de vorbă, unice amic şi ornic.

                        De-ar fi-n lume-un sat de mâţe, zău! că-n el te-aş pune vornic,

                        Ca să ştii şi tu odată, boieria ce-i, sărmane!

                        Oare ce gândeşte hâtrul de stă ghem şi toarce-ntr-una?

                        Ce idei se-nşiră dulce în mâţeasca-i fantazie?

                        Vreo cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie,

                        Rendez-vous i-a dat în şură, ori în pod, în găvăună?

                        De-ar fi-n lume numai mâţe – tot poet aş fi? Totuna:

                        Mieunând în ode nalte, tragic miorlăind – un Garrick,

                        Ziua tologit în soare, pândind cozile de şoaric,

                        Noaptea-n pod, cerdac şi streşini heinizând duios la lună.

                        Filosof de-aş fi – simţirea-mi ar fi vecinic la aman!

                        În prelegeri populare idealele le apăr

                        Şi junimii generoase, domnişoarele ce scapăr,

                        Le arăt că lumea vis e – un vis searbăd – de motan.

                        Sau ca popă colo-n templul, închinat fiinţei, care

                        După chip ş-asemănare a creat mâţescul neam,

                        Aş striga: o, motănime! motănime! Vai Haram

                        De-al tău suflet, motănime, ne-postind postul cel mare.

                        Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii,

                        Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte,

                        Ce destinul motănimii îl desfăşură înainte!

                        Ah! atei, nu tem ei iadul ş-a lui Duhuri – liliecii?

                        Anathema sit! – Să-l scuipe oricare motan de treabă,

                        Nu vedeţi ce-nţelepciune e-n făptura voastră chiară?

                        O, montani fără de suflet! – La zgâriat el v-a dat gheară

                        Şi la tors v-a dat musteţe – vreţi să-l pipăiţi cu laba?

                        Ii! că în clondir se stinge căpeţelul de lumină!

                        Moşule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat?

                        Să visăm favori şi aur, tu-n cotlon şi eu în pat

                        De-aş putea să dorm încalea. – Somn, a gândului odină,

                        O, acopere fiinţa-mi cu-a ta mută armonie,

                        Vino somn – ori vâno moarte. Pentru mine e totuna:

                        De-oi petrece-ncă cu mâţe şi cu pureci şi cu luna,

                        Or de nu – cui ce-i aduce? – Poezie – sărăcie!