Către Mercur de Mihai Eminescu

Către Mercur

de Mihai Eminescu

                        O, Mercur, a cărui poveţe deprins-au

                        Amphion, urnind după cântecu-i pietre,

                        Şi tu liră, care-n cald avânt din şapte

                        Coarde suna-vei

                        Templelor, ospeţelor mari amică –

                        Nu c-altădată, fără de grai – o, spune-mi

                        Cântul, cărui neînduplecata Lyde-i

                        Plece urechea.

                        Ea ca mânza tretină-n câmp se joacă,

                        S-o atingi chiar neîngăduind. Nu ştie

                        Rostul nunţii; crudă rămâne pentru-a

                        Soţului patimi.

                        Tigri după tine se iau şi codri,

                        Râul care fuge spumând opri-l-ai,

                        Alintându-l, fere-ndărăt portarul

                        Orcului groaznic,

                        Cerber ce cu sute de şerpi în creştet

                        Ca ş-al furiilor, exală ciumă

                        Pe când spume fac şi venin tustrele

                        Limbile gurii.

                        Chiar Ixion, Tytios chiar în silă

                        Au zâmbit, deşartă rămas-au urna,

                        A lui Danau fiice auzind cântarea-ţi

                        Fermecătoare.

                        Lyde ascultă crimele-acelor fiice,

                        Căci pedeapsa lor e să umple vasul,

                        Ce de-a pururi fără de fund se scurge –

                        Soarta-ndelungă

                        Urmăreşte crimele mari în iad chiar:

                        Căci păcat mai nelegiuit putea-s-ar

                        Decât moarte soţilor lor cu aspru

                        Fier să le dea?

                        Una numai, demnă de-a nunţii faclă,

                        Vicleni frumos pe cumplitu-i tată,

                        Strălucind vestită de-atunci prin secole,

                        Nobila fiică!

                        „Scoli – ea zise, tânărul soţ trezindu-şi –

                        Scoli să nu-ţi dea somnul de veci de unde

                        N-aştepţi. Fugi de socru-tău, de surori ce

                        Fără de lege,

                        Ca leoaice cari surprind juncanii,

                        Mirii lor ucid… numai eu mai blândă

                        Nici în tine dau, nici voi a te ţine-n

                        Negrele ziduri…

                        M-o încărca părintele meu cu lanţuri

                        Pentru că-ndurare avui de un biet om

                        Sau pe un vas trimite-mă-va departe-n

                        Câmpii numidici.

                        Fugi oriunde ochii te duc ori vântul

                        Până-i noapte, până veghează Venus,

                        Mergi cu bine. Ţine-mă minte… sapă-un

                        Vers pe mormântu-mi.