Afară-i toamnă de Mihai Eminescu

Afară-i toamnă

de Mihai Eminescu

                        Afară-i toamnă, frunza împrăştiată,

                        Iar vântul zvârlă ‘n geamuri grele picuri;

                        Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri

                        Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.

                        Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,

                        N-ai vrea ca nimeni ‘n uşa ta să bată;

                        Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată,

                        Să stai visând la foc, de somn să picuri.

                        Şi eu astfel mă uit din jeţ de gânduri,

                        Visez la basmul vechi al zânei Dochii,

                        În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

                        De odată aud foşnirea unei rochii,

                        Un moale pas abia atins de scânduri…

                        Iar mâni subţiri şi reci mi-acopăr ochii.