VIS ce reprezinta ce semnifica ce simbolizeaza
Visul
constituie o cale de a codifica idealurile şi imaginea lumii individuale,
aspiraţiile secrete. Visul este un mijloc de transcendere şi un reflex al
morţii, e amorţire, e începutul decesului şi visul propriu-zis, e activitatea
duhului. Gaussen a spus-o foarte bine: „Visul e simbol al aventurii
individuale, atît de adînc înrădăcinată în intimitatea conştiinţei şi care iese
de sub controlul propriului ei creator, el apare drept expresia cea mai falnică
a fiinţei noastre.
Cel
puţin două ore pe noapte trăim în această lume onirică a simbolurilor. Ce izvor
nesecat pentru cunoaşterea noastră şi a umanităţii ar deveni ele, dacă am putea
întotdeauna să ni le amintim şi să le interpretăm". „Interpretarea
visurilor, a spus Freud, este calea regală pentru a ajunge la cunoaşterea
sufletului”. Visul este cel mai bun agent de informare privind starea psihică a
celui ce visează. El oferă omului, printr-un simbol viu, printr-un tablou,
printr-o imagine situaţia sa existenţială prezentă: este pentru cel ce visează
o imagine a eului. Visul reliefează contrastul dintre real şi ideal, ca o unică
evadare din realitate. „Toţi visăm, spune Hildegard. Aşa începe... Ca într-un
vis"
La
Alecsandri, visul lunii hipnotizează Firea: „ Visează luna-n ceruri!., sub
visul cel de lună/ Flori, ape, cuiburi, inimi visează împreună" („Legenda
rîndunicăi”). Pentru romantici, visul reprezintă o aventură totală şi
tainică, o proiecţie a dorinţelor nemărturisite. „Visul are o densitate
existenţială chiar mai mare decît a
veghei, spune Roger Caillois, în universul lui fantastic romanticul îşi poate
regăsi şinele." „Vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi” decretează M.
Eminescu în poemul „Împărat şi proletar”.În poezia „Vis”, poetul
transpune o viziune stranie asupra lumii de dincolo; în domnul de pe „insula în
farmec întîlneşte un chip ca-n somn, acoperit cu vălul morţii; după ce îi vede
faţa, îşi dă seama că era chiar el; această întîlnire cu sine în spaţiul morţii
îl urmăreşte mult timp după aceea. Motivul visului oracular figurează în poemul
„Povestea magului călător în stele”; tînărul prinţ are un vis
prevestitor, află că orice om are un înger păzitor şi o stea, în afară de el,
care este ocrotit de îngerul Morţii. Sub îndrumarea Somnului, personajul
străbate spaţii siderale pentru a ajunge la trăirea destinală sugerată de vis.
Această. imposibilitate de a fiinţa sau de a muri este similară visului
romantic. În nuvela „Sărmanul Dionis” de M. Eminescu, operă structurată
pe conceptul de lume ca vis, identificăm motivul prin ideea materializată în
versuri: „Lumea-i visul sufletului nostru”. Dan duce un dialog cu tatăl său, al
cărui chip iese din tablou, ceea ce îi aduce o alunecare extatică în vis.
Călugărul Dan trăieşte în vis o prefigurare a vieţii sale ca Dionis. Aici visul
şi realitatea se amestecă într-un mozaic de forme. Pentru Dionis, visul este un
nou tărîm al libertăţii şi semnificaţiilor. Dar visul e şi o formă de
cunoaştere, el stăpîneşte lumea cu fantezia şi cu întregul curcubeu al
posibilului. Contextul simbolic al evaziunii onirice din nuvelă este stagnarea
boreală de o stranietate impresionantă: se configurează un spaţiu interior
(odaia) şi exterior (cîmpia) al morţii prin „îngheţ” - stagnarea spirituală a
celor din jur. La marii romantici universali, visul este singura posibilitate
de a comunica cu o iubire trecută sau dorită. În operele acestora, apare visul
erotic, visul-coşmar, visul paradiziac, visul ca stare de farmec. În poeziile
eminesciene, motivul prezintă o nostalgie a fiinţei: „Şi eu trec de-a lung de maluriJ
Parcâ-ascult şi parcă-aştept/ Ea din trestii sa răsară/ Şi să-mi cadă lin pe
piept; este reverie sau aspiraţie „Vom visa un vis ferice/ Îngînane-vor cu-n cînt
singuratice izvoare/ Blînda batere de vînt („Lacul”). Dorita clipă de dragoste este imaginată
ca o modalitate de încadrare în armonia cosmică. Şi în textul „Dorinţa”
visul e starea prin care perechea accede la eternitatea universului. Adormirea
conştiinţei comune (mereu dureroase, fiindcă e oglinda imperfecţiunii), graţie
purităţii depline a sufletelor contopite, reface edenul, perechea putînd să
dispară sub ploaia galben-aurie a florilor de tei, eliberată nu numai de timp,
dar şi de spaţiu. „ Visul ferice, permite o magică trecere spre o altă lume,
senină şi netulburată. In poemul „Luceafărul”, visul în care cei doi se
întîlnesc e starea de graţie a romanticilor, prin care realitatea,
transfigurată, devine ideală. Esenţa pură a feminităţii se dezvăluie în somnul
adolescentin prin care copila aparţine încă paradisului; chemarea adresată fetei
vine dintr-o conştiinţă încă nedesprinsă de lumina altei lumi, a cărei absenţă
fata o resimte dureros („Şi viaţa-mi luminează.Fata rămîne fidelă lumii
onirice, visul fiind unica punte dintre dorinţă şi împlinire. Ea trăieşte „în
casă şi în gînd, într-o lume interioară, care trebuie să stea sub semnul
luminii. Motivul este atestat în prima secvenţă a „Scrisorii III” de M.
Eminescu. Un sultan vede în vis cum luna se coboară în chip de fecioară şi îi
propune o însoţire simbolică: Las-să leg a mea viaţă de ata ... în braţu-mi
vino Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o...” . În balada populară „Monastirea
Argeşului”, visul prevestitor al lui Manole (se făcea că „o şoaptă de sus”
îi cerea să pună la temelia bisericii pe cea dintîi soţie sau soră care va veni
a doua zi în zori „Aducînd bucate/ La soţ ori la frate”) poartă semnificaţia
unei porunci cereşti, aduce, în evoluţia conflictului, remediul eşecului,
impunînd condiţia zidirii în temelii a unei fiinţe omeneşti. Manole
construieşte sub impresia unui vis destinul.
Visul prin care Vitoria din romanul
„Baltagul” de M. Sadoveanu, capătă convingerea că Nichifor Lipan este
mort este construit prin simboluri mitice: ea visează că Lipan trece călare o
apă, în apusul soarelui.
Pentru Mircea Eliade, Visul
reprezintă o tehnică de evadare. Legătură între fiinţa terestră şi cea astrală,
visul presupune zbor, plutire, desprindere de realitatea înlănţuitoare. Dorina
(din romanul „Şarpele”) află cum să evite blestemul prin intermediul
unui vis. Scriitorul afirmă: „Intrarea în moarte aşa începe, ca într-un vis („La
ţigănci”). Motivul visului în nuvela „La ţigănci” de M. Eliade este un mod
de prefigurare a viitorului.
Descrierea unor vise în cadrul
operei literare reprezintă şi un mod de psihanaliză a personajului. în nuvela „În
vreme de război” de I. L. Caragiale, scriitorul ilustrează starea
obsesională a hangiului prin descrierea amănunţită a halucinaţiilor. Stavrache
continuă să viseze venirea fratelui care îl întrebă stereotip: „Gîndeai c-am
murit, neică?” . În romanul „Enigma Otiliei”, G. Călinescu ilustrează
teama de moarte a personajului Costache Giurgiuveanu prin vise. Visa că vrea să
fugă, dar e ţinut în noroaie. Visa că hoţii îi leagă picioarele cu o frînghie,
că pică de sus cu capul în jos. Mai des visa gîndaci mulţi, mari şi negri.
Romancierul psihanalizează aprehensiunile personajului, punînd în legătură
sentimentul morţii cu cel al avariţiei.
În
„Zbor frînt” de V. Beşleagă, ostaşul, printr-un tablou visat, îşi
proiectează acţiunile dorite: „în dimineaţa aceea am visat că s-a mîntuit
războiul (bucurie, mare bucurie), eu mă întorc acasă în satul meu..., o văd pe
mama în prag, în- tinzînd mîinile spre mine, şi eu mă repâd la dînsa...”
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră