VINT VIFOR ce reprezinta ce semnifica ce simbolizeaza
Vînt/ Vifor
Simbolismul vîntului îmbracă mai multe aspecte. Este, din cauza agitaţiei care-1 caracterizează, un simbol de vanitate, de instabilitate, de inconstanţă. Este o forţă elementară care aparţine Titanilor şi deci e violent şi orb. Pe de altă parte, vîntul este sinonim cu sufletul şi, în consecinţă, cu Duhul, cu influxul spiritual de origine cerească. De la vînt vine şi numele Sfintului Duh. „Duhul lui Dumnezeu” ce poartă deasupra Apelor este numit „vînt”. După tradiţiile hinduse, vîntul s-ar fi născut din spririt şi ar fi zămislit lumina. Vîntul joacă rolul de suport al lumii şi de regulator al echilibrelor cosmice şi morale. în tradiţiile biblice, vînturile sînt suflul Domnului. Suflul Domnului a organizat haosul, a însufleţit primul om. Briza printre ramuri anunţă apropierea lui Dumnezeu. Vînturile însufleţesc, pedepsesc, povăţuiesc, sînt o manifestare a divinului, care vrea să-şi comunice emoţiile, de la blîndeţea cea mai drăgăstoasă la mînia
154
cea mai impetuoasă.
Forţă care marchează direcţiile spaţiului lumesc, divinitatea care controlează universul prin mişcarea lui neîntreruptă, vîntul este proiectat alegoric în imaginaţia populară străbătînd văzduhul pe un cal sau zburînd ajutat de aripi uriaşe; forţa lui destabilizează gîndurile fiinţei şi are puterea de a deochea: „De-o fi deocheat de vînt,/ sâ-i pice aripile/ sâ-i fie ciudă..”
V. Alecsandri descrie vîntul ca pe un zeu infantil, lipsit de îndurare şi de remuşcâri: „In tuspatru părţi a lumei turbat vîntul se tot duce,/ Ca pâgînul pe mormînturi râsturnînd creştina cruce” („Vintul”). Pentru Dimitrie Anghel vîntul este „un uriaş nebun”, care „mîngîie creştetele copacilor bâtrîni”.
In „Scrisoarea IIP de M. Emines- cu, atestăm motivul uraganului, sensul propriu al căruia este acela de vînt foarte puternic, cu acţiune distrugătoare; figurat, el denotă forţa turcilor care au nimicit totul în înaintarea lor vijelioasă: „uraganul ridicat de Semilună”.
In poezia „Fulg** de N. Labiş, motivul implică sugestia stării de agitaţie interioară, ce schimbă condiţia fulgului de nea „ră- sucindu-1 cu ură” către pămînt. Intervenţia vîntului este brutală, declanşatoare de energii necontrolate: nCare vînt neliniştit! răsudndu-te cu urăj Ţi-a mînat către pămînt/ Prea gingaşa ta făptură?**
Vîntul din pastelul „Sfîrşit de toamnă** de V. Alecsandri sugerează grozăvia iernii ce se apropie: „Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăţ călare!/ Vîntul şuieră prin hornuri, răspîndind înfiorare”.
La Bacovia, sunetele sinistre reprezintă, simbolic, dezechilibrul lumii. Poetul
trăieşte realitatea intens, el coboară în infern, într-un bogat registru psihologic, care atinge disperarea şi dezordinea lumii organice: poetul este un însingurat într-o lume ce trece printr-o criză şi care intră în descompunere: „Toamna a ţipat cu-n trist accent/ Vîntul sună.../ Lîngă uşă frunzele s-au strîns,/ De departe vin ecouri vechi deplîns...”
In textul „Epilog” de L. Blaga, vîntul semnifică spulberarea vieţii, fără nici o consolare: „Îngenunchez în vînt,/ Mîine oasele/ au să-mi cadă de pe cruce./ Înapoi nici un drum nu mai duce. Îngenunchez în vînt:/ lîngă steaua cea mai tristă”.
La O. Goga, motivul furtunii se asociază frământărilor celor mulţi şi oropsiţi: „In suflet seamănă-mi furtună,/ Să-l simt în matca-i cum se zbate,/ Cum tot amarul se revarsă/ Pe strunele înfiorate” („Rugăciune”).
Vîntul de afară, ajuns în culmea nebuniei în nuvela „fn vreme de război” de I. L Caragiale, face să trosnească zidurile hanului bătrin. Imaginea auditivă a vîntului e un fel de dntare cu nenumărate şi ciudate înţelesuri şi sugerează prăbuşirea lui Stavrache, lovitură definitivă primită de mintea lui buimaticâ şi confuză, care încurcă realitatea cu imaginile din coşmaruri. Hanjpul se clatină puternic, de parcă „tot viforul care urla în noaptea grozavă ar fi năpădit dintr-o dată peste eL”
Simbolismul vîntului îmbracă mai multe aspecte. Este, din cauza agitaţiei care-1 caracterizează, un simbol de vanitate, de instabilitate, de inconstanţă. Este o forţă elementară care aparţine Titanilor şi deci e violent şi orb. Pe de altă parte, vîntul este sinonim cu sufletul şi, în consecinţă, cu Duhul, cu influxul spiritual de origine cerească. De la vînt vine şi numele Sfintului Duh. „Duhul lui Dumnezeu” ce poartă deasupra Apelor este numit „vînt”. După tradiţiile hinduse, vîntul s-ar fi născut din spririt şi ar fi zămislit lumina. Vîntul joacă rolul de suport al lumii şi de regulator al echilibrelor cosmice şi morale. în tradiţiile biblice, vînturile sînt suflul Domnului. Suflul Domnului a organizat haosul, a însufleţit primul om. Briza printre ramuri anunţă apropierea lui Dumnezeu. Vînturile însufleţesc, pedepsesc, povăţuiesc, sînt o manifestare a divinului, care vrea să-şi comunice emoţiile, de la blîndeţea cea mai drăgăstoasă la mînia
154
cea mai impetuoasă.
Forţă care marchează direcţiile spaţiului lumesc, divinitatea care controlează universul prin mişcarea lui neîntreruptă, vîntul este proiectat alegoric în imaginaţia populară străbătînd văzduhul pe un cal sau zburînd ajutat de aripi uriaşe; forţa lui destabilizează gîndurile fiinţei şi are puterea de a deochea: „De-o fi deocheat de vînt,/ sâ-i pice aripile/ sâ-i fie ciudă..”
V. Alecsandri descrie vîntul ca pe un zeu infantil, lipsit de îndurare şi de remuşcâri: „In tuspatru părţi a lumei turbat vîntul se tot duce,/ Ca pâgînul pe mormînturi râsturnînd creştina cruce” („Vintul”). Pentru Dimitrie Anghel vîntul este „un uriaş nebun”, care „mîngîie creştetele copacilor bâtrîni”.
In „Scrisoarea IIP de M. Emines- cu, atestăm motivul uraganului, sensul propriu al căruia este acela de vînt foarte puternic, cu acţiune distrugătoare; figurat, el denotă forţa turcilor care au nimicit totul în înaintarea lor vijelioasă: „uraganul ridicat de Semilună”.
In poezia „Fulg** de N. Labiş, motivul implică sugestia stării de agitaţie interioară, ce schimbă condiţia fulgului de nea „ră- sucindu-1 cu ură” către pămînt. Intervenţia vîntului este brutală, declanşatoare de energii necontrolate: nCare vînt neliniştit! răsudndu-te cu urăj Ţi-a mînat către pămînt/ Prea gingaşa ta făptură?**
Vîntul din pastelul „Sfîrşit de toamnă** de V. Alecsandri sugerează grozăvia iernii ce se apropie: „Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăţ călare!/ Vîntul şuieră prin hornuri, răspîndind înfiorare”.
La Bacovia, sunetele sinistre reprezintă, simbolic, dezechilibrul lumii. Poetul
trăieşte realitatea intens, el coboară în infern, într-un bogat registru psihologic, care atinge disperarea şi dezordinea lumii organice: poetul este un însingurat într-o lume ce trece printr-o criză şi care intră în descompunere: „Toamna a ţipat cu-n trist accent/ Vîntul sună.../ Lîngă uşă frunzele s-au strîns,/ De departe vin ecouri vechi deplîns...”
In textul „Epilog” de L. Blaga, vîntul semnifică spulberarea vieţii, fără nici o consolare: „Îngenunchez în vînt,/ Mîine oasele/ au să-mi cadă de pe cruce./ Înapoi nici un drum nu mai duce. Îngenunchez în vînt:/ lîngă steaua cea mai tristă”.
La O. Goga, motivul furtunii se asociază frământărilor celor mulţi şi oropsiţi: „In suflet seamănă-mi furtună,/ Să-l simt în matca-i cum se zbate,/ Cum tot amarul se revarsă/ Pe strunele înfiorate” („Rugăciune”).
Vîntul de afară, ajuns în culmea nebuniei în nuvela „fn vreme de război” de I. L Caragiale, face să trosnească zidurile hanului bătrin. Imaginea auditivă a vîntului e un fel de dntare cu nenumărate şi ciudate înţelesuri şi sugerează prăbuşirea lui Stavrache, lovitură definitivă primită de mintea lui buimaticâ şi confuză, care încurcă realitatea cu imaginile din coşmaruri. Hanjpul se clatină puternic, de parcă „tot viforul care urla în noaptea grozavă ar fi năpădit dintr-o dată peste eL”
Lista cu toate Simbolurile
Lista cu toate Operele
Donează pentru comunitatea noastră
